Marin Preda spunea într-unul dintre celebrele sale romane că moartea e un fenomen simplu în natură, doar oamenii îl fac înspăimântător. Îmi amintesc că, atunci când am citit această frază cu care începea firul poveștii, m‑am oprit, contrariat de franchețea afirmației. Am reflectat puțin la subiectul ăsta înainte de a relua lectura și mi-am lăsat gândurile să hoinărească nițel în căutarea înțelesurilor mai adânci. Am crezut atunci că am deslușit semnificațiile frazei. Azi, cu mulți ani mai târziu, realizez că nu cuprinsesem nici pe departe profunzimile ei.
Tehnic vorbind, moartea nu e nimic altceva decât o stare de înțepenire. Rigor mortis. Mintea abandonează trupul, refuză să‑l mai îndemne să reziste, să se răzvrătească împotriva timpului. Orice dorință este repudiată. Carne și oase și sânge se pietrifică împreună într‑o totală nemișcare, lăsându-se pradă descompunerii definitive. Orice mișcare încetează, orice schimbare devine imposibilă.
Obișnuim să credem că toate astea se întâmplă subit, într‑o fracțiune de secundă, iar perspectiva acestei inevitabile clipe este ceea ce ne înfricoșează cel mai mult. Însă cel mai adesea nu e doar o clipă, e un proces chinuitor de lung, pe care îl traversăm inconștient, crezând că suntem încă vii. Căci dacă este o formă de nemișcare, atunci nu e greu de înțeles de ce moartea poate să se întâmple treptat.
Mai întâi renunți să-ți mai schimbi orizontul, îți îngheți visurile și le înlocuiești cu suficiența cotidianului. Căci visurile sunt obositoare, trebuie mereu să alergi către ele și pe cele mai multe nici măcar nu ajungi vreodată să le atingi. E mult mai ușor să le faci uitate, să le îngropi sub piatra din care cioplești statuie banalităților pe care le-ai dobândit deja. Așa poți, de pildă, să uiți cine ai fi putut fi și ce ai fi putut realiza, mulțumindu-te că te-ai multiplicat în copii.
Apoi renunți să-ți mai miști mintea, înțepenești treptat în fixitatea propriilor idei, părându-ți-se că-ți sunt validate de faptele fiecărei zile, orb la nuanțe și conjuncturi. Când ai renunțat la visuri, puține sunt acelea la care să mai reflectezi. Devii tot mai sigur că ai mereu dreptate, de ce să îți mai pui la îndoială primul gând care-ți trece prin cap? La ce bună strădania de a asculta vocile care spun altceva, când glasul celor care îți îngână gândurile e miere pentru urechile tale?
Pe urmă îți înțepenești inima în ură și renunți s‑o mai îndemni să bată în numele dragostei, empatiei ori pasiunii. Toate astea sunt pierdere de vreme, risipă inutilă de energie, pentru că îți cer să acționezi, să ieși din inerția renunțării, să te zbați. Iubirea îți cere să visezi, ceea ce deja ai uitat. Ura e mult mai facilă, mai economicoasă. Nu-ți cere nici un efort, nici o sacrificiu. Stai nemișcat, închis ca un melc în propria cochilie, și urăști. N‑ai nevoie de argumentele gândirii. N‑ai nevoie de orizonturi.
Și, într‑o zi, anchilozat de această treptată paralizie a gândurilor și sentimentelor, trupul renunță și el să se mai miște, să mai lupte. Se spune că în clipele care preced acest moment ai revelația greșelilor pe care le-ai făcut și regretul de a nu le mai putea lua înapoi. Înțelegi într‑o fracțiune de secundă că muriseși de fapt de multă vreme, de atunci când ai renunțat să visezi, să gândești, să iubești. Numai că e prea târziu.
Eu așa îmi explic de ce România e împărțită în două. Unii sunt morți deja, dar nu știu încă asta și rătăcesc fantomatic printre noi. Nu mai gândesc nimic, nu mai cred în nimic, nu mai iubesc nimic. Nu mai visează nimic, nu-și mai doresc nimic. Au renunțat la toate pentru că a fost prea greu să le păstreze într‑o lume care te face să lupți pentru fiecare centimetru pătrat al existenței tale. Pentru ei o sută de lei în plus la salariu sau la pensie e un fel de plată în avans pentru propriul lor parastas. Pomană pentru sufletul lor deja dus din lumea asta. Ce-și poate dori mai mult un mort?
Acum înțeleg. Oamenii sunt cei care fac moartea să fie îngrozitoare. Să mori de-a‑n picioarelea e un spectacol cu adevărat înspăimântător.
11:02
Se multumesc si cu promisiunea unor mici, sarmale, fasole, la sfarsitul mitingului. Chiar daca la sfarsit, iau teapa.… Ca cine stie, poate data viitoare.…
10:02
Frumos articol. Si, totusi, as crede ca viata e putin mai complicata si moartea de asemenea. De exemplu, as zice ca multi dintre oamenii care nu pot visa decat la suta de lei, de fapt, n‑au stiut sa viseze niciodata. Viata mizerabila, pe care au dus‑o de mici copii, i‑a impins spre moarte de la inceput.
In al doilea rand, insist pe o idee pe care am tot spus‑o si eu si altii pe acest blog, anume, ca PSD-ul are o sustinere organizatorica, manipulatorie, diversionist securista. Majoritatea celor care‑l sustin nu sunt “cei cu suta” de lei. E o crunta eroare sa credem asta. Din contra, au sustinerea unor oameni cu foarte multi bani, ce manevreaza interese si grupuri mari, nu neaparat grupuri de saraci si oameni “morti in picioare”.