N‑am practicat niciodată alpinismul, deci nu pot să pretind nici un fel de experiență în domeniul ăsta, dar am auzit că unul dintre pericolele care te pândesc în acest sport este blocajul mental, momentul ăla când te afli în perete, prea sus ca să mai renunți, iar în fața ta nu mai vezi nici un fel de posibilă priză care să te ducă mai sus. Nu pentru că prizele nu există, ci pentru că tu nu le mai vezi. Și rămâi agățat acolo unde ești, crispat în spaima care-ți cuprinde mintea ca un clește, repetându-ți obsesiv că cel mai sigur lucru e să nu te miști. Dar puterile îți slăbesc treptat și căderea e inevitabilă. E doar o chestiune de timp.
La fel mi‑i imaginez și pe ultraconservatorii care ne tot repetă că trebuie să păstrăm “tradițiile noastre”. Ei ne cer să rămânem agățați de ancorele trecutului, de punctele de sprijin ale unei societăți de demult, care își pierde cu fiecare zi legăturile cu lumea de azi. Și vor asta pentru că în fața lor, în ascensiunea imaginară pe care toți o facem prin timp, ei nu mai văd nici un fel de puncte de sprijin, nici un fel de trepte pe care să facă următorul pas. Nu pentru că nu ar mai exista valori în care să merite să crezi, nu pentru că ar fi dispărut complet reperele morale așa cum obișnuiesc ei să se vaite. Ci pentru că le lipsește abilitatea de a le vedea. Iar abilitatea asta se dobândește prin educație.
Marșul pentru viață organizat prin diverse orașe ale țării a fost anunțat ca o mișcare ce vrea să reamintească societății valoarea vieții, să ne atragă tuturor atenția că avortul este, în fapt, o crimă. Ideea este generoasă și exprimă, din punctul meu de vedere, un adevăr. Din momentul în care o celulă începe să se dividă și să se dezvolte ca un embrion vorbim despre o nouă persoană, separată, deși dependentă deocamdată, de corpul mamei. Iar această nouă persoană are drepturile ei. Ar trebui să existe cineva care să vorbească în numele ei atunci când mama decide să‑i curme existența. Din păcate nimeni nu o face.
Însă participanții la marș nu s‑au manifestat în spiritul acestei idei generoase. Motivația lor de a participa a fost generată de spaimele lor personale, exprimate prin mesajele puse pe pancarte. Unii au făcut apel la tradițiile ultra-ortodoxe: familia este de la Dumnezeu sau educație biblică în familie. Alții ne-au expus opțiunile lor heterosexuale: familia = un bărbat + o femeie. Unii au pierdut complet logica marșului și au apelat la mesajul patetic și irelevant: mama nu are înlocuitor. Alții și-au exprimat direct propriile temeri: nu distrugeți familia sau dezintegrarea familiei = dizolvarea societății. Unii au exprimat puncte de vedere duios-naive: copiii sunt iubire. Iar alții pur și simplu ne-au transmis imperativ să respectăm instituțiile statului, deși nu e clar la care instituții se refereau. În mintea lor, ceea ce prevalează ca importanță este rezolvarea propriilor lor probleme, ale adulților deja născuți, fie că e vorba de moralitatea religioasă, de opțiunile sexuale sau de viitorul societății. Despre drepturile copilului nenăscut, adevăratul subiect al marșului, au uitat cu desăvârșire.
În replică, adepții modernismului spun că e dreptul mamei de a decide ce face cu corpul său. Corect ca principiu, dar în cazul de față inexact. Copilul nu e corpul său, e în corpul său. Dacă au dreptul la o decizie privitoare strict la propriul corp, aceea e prevenția sarcinii. Putea să nu permită ca sarcina să se producă, ceea ce ar fi fost o hotărâre care privea doar propria sa persoană. Însă pentru ca o astfel de decizie să poată fi luată la momentul potrivit e nevoie de ceva în plus: educație sexuală. Observați? Ne întoarcem iarăși la educație.
Cu niște ani în urmă, prin ’67, Ceaușescu s‑a gândit și el să interzică avortul din dorința de a crește populația. Economic și social, scopul era bun. Metoda a fost însă falimentară și a dus la apariția unui întreg sistem de “specialiști” mai mult sau mai puțin acreditați pentru chiuretaje, de la medici cu diplomă la moașe comunale, care ajutau doritoarele să scape de sarcinile nedorite. Nu puține au fost cazurile care s‑au încheiat cu hemoragii sau septicemii fatale. Nici atunci nu se vorbea deschis despre sex. Comunismul era la fel de pudic și puritan ca și ortodoxia noastră tradițională. Ar fi fost nevoie — aceeași problemă! — de educație sexuală.
De fiecare dată ne întoarcem cu concluziile la educația sexuală. Pentru că ea continuă să lipsească din școlile românești, așa după cum lipsește din majoritatea familiilor de români. Paradoxal, majoritatea celor care azi ies la marșul împotriva avortului sunt (aproape) aceiași care se opun educației sexuale în școli, din motive morale și religioase. Să vorbești despre sex cu copiii e dificil când întreaga societate privește subiectul ca pe ceva vulgar, păcătos și jenant. Ce ar trebui să facă tinerii în opinia majorității? Să întoarcă privirea în altă parte, să nu observe tentațiile, să ignore faptul că totul în jurul lor mustește de aluzii sexuale (de la reclame la artă), să se abțină până întâlnesc persoana cu care se vor căsători. Dacă aș fi răutăcios, aș observa că mulți dintre cei care au participat la marșuri trădează prin apariția lor o acută lipsă de sex în viața lor personală. Se pare că oamenii au tendința de a‑și reprima dorințele neîmplinite, minimalizându-le importanța. Dacă nu ai parte de el, cu timpul ajungi să te autoconvingi că oricum sexul e o chestie imorală și inutilă, complet neserioasă.
Din păcate abstinența sexuală ca unică metodă contraceptivă n‑a funcționat niciodată — hormonii cu care ne‑a înzestrat natura sunt mai puternici decât voința. Și atunci se întâmplă ceea ce s‑a mai întâmplat: tinerele rămân însărcinate și se duc să facă întreruperi de sarcină. De fapt, ca societate, suntem aidoma alpinistului care a suferit un blocaj mental pe peretele de stâncă și nu mai are puterea și curajul să meargă mai departe. Ceea ce ne luptăm să păstrăm este tradiția avortului făcut pe furiș, cu jenă față de ceilalți și de tine însăți. Pentru că orice femeie care face asta înțelege că e de fapt o crimă cu premeditare.
17:03
expertiză?? doamne cat de rau suna! sunt sigur ca ai dorit sa vorbesti desspre experienta sau pricepere…
a‑ti fi rusine de tine “însuţi”(însăţi?) e uneori un lucru firesc…
17:03
Mulțumesc, am corectat, vroiam să zic experiență. “Însăți” e corect. E vorba de o femeie, nu de mine. Eu (din fericire) nu pot să fac avort. 🙂
20:03
Eventual, “Ceea ce ne luptăm să păstrăm este tradiția avortului făcut pe furiș, cu jenă față de ceilalți și de noi insine”. NU poti vorbi in aceeasi fraza despre “noi” si despre “ea”, cu acorduri “multiple”. Asta‑i limba noastra complicata. Iarta-ma. E blogul tau!
20:03
Mamă, ce-ți mai place să te contrazici cu alții! Eu nu văd așa construcția acestei fraze. “Cu jenă față de noi înșine” e o sintaxă care sugerează că avortul e un act colectiv. Poate greșesc. Dar așa văd eu lucrurile. Și, da, ai dreptate, până la urmă e blogul meu. 😛
20:03
Si tie iti place, cel putin la fel de mult, sa te contrazici. Cu altii! Pai daca “…ne luptam sa pastram…traditia avortului pe furis”, e clar ca avortul e un act colectiv. Nu stiu cum se pune emoticonul ala care se numeste “rolling on the floor…”. Considera ca l‑am pus.
11:03
Sau cum ar zice unii: “Ignoratio elenchi”. Dar deh, mai greu cu argumente.