Im­pre­sia pe care ma­jo­ri­ta­tea din­tre ro­mâni o au este că, atunci când un par­tid câștigă ale­ge­rile și preia gu­ver­na­rea, este cât se poate de sim­plu să treacă la în­de­pli­ni­rea pro­mi­siu­ni­lor fă­cute. Nu tre­buie de­cât să-și nu­mească mi­niș­trii și se­cre­ta­rii de stat pe func­ții și să‑i dea bă­taie. Însă, de mai bine de 25 de ani, con­sta­tăm că lu­cru­rile nu stau de­loc așa. Dacă e vorba de niște pre­ve­deri le­gi­sla­tive care tre­buie mo­di­fi­cate, treaba merge re­la­tiv re­pede: se dau iute ho­tă­râri de gu­vern și or­dine de mi­nis­tru, căci toate as­tea de­pind doar de nou-nu­mi­ții gu­ver­nanți. Dacă însă e vorba de mă­suri mai am­ple, care ne­ce­sită ac­țiuni con­crete și pro­iecte de­ru­late, lu­cru­rile se po­tic­nesc la fel de re­pede. Pen­tru că de data asta nu gu­ver­nan­ții cei noi tre­buie să le exe­cute, ci un în­treg apa­rat func­țio­nă­resc aflat în slu­jba ad­mi­nis­tra­ției pu­blice.

Să luăm ca exem­plu si­tu­a­ția pre­zentă. Câtă vreme a fost vorba de or­do­nanțe pen­tru gra­ți­ere și dez­in­cri­mi­nare a abu­zu­lui în ser­vi­ciu, PSD a fost foarte efi­cient și prompt. La fel s‑a în­tâm­plat și cu mă­ri­rile de pen­sii și sa­la­rii: câ­teva ho­tă­râri de gu­vern și treaba a fost sau va fi fă­cută, căci ar­mata func­țio­nă­rească din spate e foarte fe­ri­cită de ge­ne­ro­zi­ta­tea par­ti­du­lui de la pu­tere. Pro­blema e că sunt mi­nis­tere unde nu prea e ni­mic de dat, ci e doar de fă­cut. Ori munca se pare că nu e toc­mai pri­e­tena cea mai bună a func­țio­na­ru­lui pu­blic. În această di­lemă a că­zut și mi­nis­trul tu­ris­mu­lui — Mir­cea Ti­tus Do­bre — care con­stată că mi­nis­te­rul său este “un sis­tem can­gre­nat, în care fi­e­care pro­te­jează pe fi­e­care”. Iată ce de­clară pen­tru Di­giTv:

Este un sis­tem can­gre­nat, nu îm­bâc­sit, ci can­gre­nat, în care fi­e­care pro­te­jează pe fi­e­care, iar la re­zul­tate nu avem niciun fel de re­zul­tate. Nu din ca­uza mea sau a se­cre­ta­ri­lor de stat in­sti­tu­ția nu func­țio­nează, ci din ca­uza lor. Pen­tru că ei vâ­nează nu­mai po­zi­ții, se vâ­nează unii pe al­ții, au or­go­lii, au po­lițe de plătit, au frus­trări. Adică să ajung în si­tu­a­ția să pun se­cre­ta­rul ge­ne­ral ad­junct al mi­nis­te­ru­lui să se ocupe ca să văd dacă vin oa­me­nii la ora 8:30 la bi­rou, în con­di­ți­ile în care caut șe­ful de ser­vi­ciu și di­rec­to­rul la ora 9 și ju­mă­tate și nu sunt? Dom­nule, dacă nu mai vrei, pleacă. Va­can­tează pos­tul și cu asta, basta. Pro­blema este că nici nu poate fi dat afară. Sunt ti­tu­lari pe post, pos­tu­rile sunt ocu­pate prin con­curs.

Iar aici apare o altă per­cep­ție greșită a ro­mâ­ni­lor: do­m’le, dacă func­țio­na­rii nu fac treaba, dă‑i afară! Așa gân­desc ma­jo­ri­ta­tea ce­lor care lu­crează în me­diul pri­vat, unde no­țiu­nea de chiu­leală și de­lă­sare nu prea există pen­tru că e ime­diat ta­xată prin con­ce­di­ere. Ei bine, lu­cru­rile în ad­mi­nis­tra­ția pu­blică nu stau chiar așa.

Pen­tru că func­țio­na­rul pu­blic este pro­te­jat de o le­gi­sla­ție pe care știe s‑o ex­ploa­teze foarte bine. Ca să dai afară un func­țio­nar pu­blic tre­buie să te în­ca­drezi în pre­ve­de­rile ar­ti­co­le­lor 97–106 din le­gea 188 din 1999. Pe scurt nu poți să‑l con­ce­diezi de­cât dacă co­mite o aba­tere dis­ci­pli­nară sau dacă ob­ține ca­li­fi­ca­ti­vul “ne­sa­tis­fă­că­tor” la eva­lu­a­rea anu­ală. Care eva­lu­are anu­ală o face șe­ful lui di­rect. Iar în in­sti­tu­ți­ile pu­blice, de cele mai multe ori ca să nu spun că în­tot­dea­una, se con­sti­tuie niște mici fe­ude ale aces­tor șefi de ser­vi­cii, di­rec­ții și de­par­ta­mente. Su­bal­ter­nii îl pro­te­jează pe șe­ful lor, care la rân­dul lui îi apară pe ei. Cu tim­pul, prin se­lec­ta­rea atentă a ca­ma­ri­lei per­so­nale, fi­e­care șef se în­con­joară de oa­meni obe­dienți și in­te­re­sați de a‑l men­ține în func­ție. Pen­tru că șe­ful “se bate” pen­tru ei, le îm­parte di­ver­sele si­ne­curi ce pot re­zulta din po­zi­ția pe care o au și le aprobă mă­ri­rile de sa­la­rii pe cri­te­rii ce nu­mai de com­pe­tență nu țin.

De­si­gur, există și “bi­se­ri­cuțele”, gru­pări de in­di­vizi care în­cearcă să uzurpe pe șe­fii exis­tenți și să se in­sta­leze pe ei în­șiși la cârma in­sti­tu­ției. Aceste gru­puri pân­desc per­ma­nent oport­u­ni­tăți de a‑i răs­turna de la pu­tere pe du­ș­ma­nii lor și nu se dau îna­poi de la nici o me­todă, ori­cât de ne­or­to­doxă ar fi ea. Șe­fii re­ac­țio­nează prin su­bal­ter­nii lor fi­deli, care ve­ghează la tră­i­ni­cia sca­u­nu­lui lor. Și în­chi­pu­iți-vă că în tot acest răz­boi per­ma­nent apar la un mo­ment dat pro­iec­tele noi ale gu­ver­nan­ți­lor, care tre­buie puse în apli­care. Cine cre­deți că are timp și chef de ele, mai ales atunci când mai și tul­bură re­gu­lile scrise și ne­scrise ale îm­pă­ră­ției func­țio­nă­rești? Pa­ra­do­xal, când e vorba de idei de schim­bare și pro­iecte noi care “de­ran­jează”, toți func­țio­na­rii de­vin so­li­dari și pun umă­rul la de­mo­la­rea lor. Dis­cret, cu me­todă și cu per­se­ve­rență, ză­dăr­ni­cind orice ac­țiune, în­târ­zi­ind orice re­zul­tat. Pen­tru că “nu se poate”, “nu e le­gal”, “nu are cine să se ocupe”, “nu ne pri­ce­pem”, “oare o fi bine?”, șamd.

Ca să dai afară un func­țio­nar pu­blic tre­buie deci să ob­ții acor­dul șe­fu­lui său, ceea ce nu e chiar sim­plu. După ce ob­ții acor­dul șe­fu­lui, tre­buie să aș­tepți până la ur­mă­toa­rea eva­lu­are anu­ală, în ca­zul nos­tru până în de­cem­brie. Abia atunci poți să eva­lu­ezi ac­ti­vi­ta­tea ca ne­sa­tis­fă­că­toare și să de­clan­șezi pro­ce­dura de de­mi­tere. Dar nici atunci nu ești si­gur, pen­tru că func­țio­na­rul poate da în ju­de­cată in­sti­tu­ția și te tre­zești cu el îna­poi pen­tru ca in­stanța a apre­ciat că nu știu ce vir­gulă din pro­ce­dura de de­mi­tere n‑a fost pusă unde tre­buie. Căci și la ju­ri­dic sau la re­surse umane lu­crează tot niște func­țio­nari care s‑ar pu­tea să‑i dea o mână de aju­tor co­le­gu­lui lor nă­păs­tuit, co­mițând “din gre­șe­ală” o mică in­e­xac­ti­tate pro­ce­du­rală. Așa că te tre­zești cu loaza la ușa ta, cu pa­ta­lama la mână că tre­buie să‑l pui pe ace­lași post și să‑i dai sa­la­ri­ile din urmă.

Aproape că mi-ar fi milă de dom­nul mi­nis­tru al tu­ris­mu­lui. Dar îmi mai trece acest sen­ti­ment când mă gân­desc că domnia sa ar tre­bui să-și răs­pundă la o în­tre­bare sim­plă: ce ar tre­bui fă­cut pen­tru a pro­fe­sio­na­liza cor­pul func­țio­na­ri­lor pu­blici? Ar tre­bui fă­cută o re­formă a ad­mi­nis­tra­ției prin in­tro­du­ce­rea unui ma­na­ge­ment se­rios al per­for­man­ței, după mo­de­lul fir­me­lor pri­vate, așa cum își pro­pu­sese gu­ver­nul teh­no­cra­ți­lor? Sau ar tre­bui să le mă­rim sa­la­ri­ile fără să le ce­rem ni­mic în schimb așa cum și‑a pro­pus gu­ver­nul Grin­drag­nea?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu