Impresia pe care majoritatea dintre români o au este că, atunci când un partid câștigă alegerile și preia guvernarea, este cât se poate de simplu să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute. Nu trebuie decât să-și numească miniștrii și secretarii de stat pe funcții și să‑i dea bătaie. Însă, de mai bine de 25 de ani, constatăm că lucrurile nu stau deloc așa. Dacă e vorba de niște prevederi legislative care trebuie modificate, treaba merge relativ repede: se dau iute hotărâri de guvern și ordine de ministru, căci toate astea depind doar de nou-numiții guvernanți. Dacă însă e vorba de măsuri mai ample, care necesită acțiuni concrete și proiecte derulate, lucrurile se poticnesc la fel de repede. Pentru că de data asta nu guvernanții cei noi trebuie să le execute, ci un întreg aparat funcționăresc aflat în slujba administrației publice.
Să luăm ca exemplu situația prezentă. Câtă vreme a fost vorba de ordonanțe pentru grațiere și dezincriminare a abuzului în serviciu, PSD a fost foarte eficient și prompt. La fel s‑a întâmplat și cu măririle de pensii și salarii: câteva hotărâri de guvern și treaba a fost sau va fi făcută, căci armata funcționărească din spate e foarte fericită de generozitatea partidului de la putere. Problema e că sunt ministere unde nu prea e nimic de dat, ci e doar de făcut. Ori munca se pare că nu e tocmai prietena cea mai bună a funcționarului public. În această dilemă a căzut și ministrul turismului — Mircea Titus Dobre — care constată că ministerul său este “un sistem cangrenat, în care fiecare protejează pe fiecare”. Iată ce declară pentru DigiTv:
Este un sistem cangrenat, nu îmbâcsit, ci cangrenat, în care fiecare protejează pe fiecare, iar la rezultate nu avem niciun fel de rezultate. Nu din cauza mea sau a secretarilor de stat instituția nu funcționează, ci din cauza lor. Pentru că ei vânează numai poziții, se vânează unii pe alții, au orgolii, au polițe de plătit, au frustrări. Adică să ajung în situația să pun secretarul general adjunct al ministerului să se ocupe ca să văd dacă vin oamenii la ora 8:30 la birou, în condițiile în care caut șeful de serviciu și directorul la ora 9 și jumătate și nu sunt? Domnule, dacă nu mai vrei, pleacă. Vacantează postul și cu asta, basta. Problema este că nici nu poate fi dat afară. Sunt titulari pe post, posturile sunt ocupate prin concurs.
Iar aici apare o altă percepție greșită a românilor: dom’le, dacă funcționarii nu fac treaba, dă‑i afară! Așa gândesc majoritatea celor care lucrează în mediul privat, unde noțiunea de chiuleală și delăsare nu prea există pentru că e imediat taxată prin concediere. Ei bine, lucrurile în administrația publică nu stau chiar așa.
Pentru că funcționarul public este protejat de o legislație pe care știe s‑o exploateze foarte bine. Ca să dai afară un funcționar public trebuie să te încadrezi în prevederile articolelor 97–106 din legea 188 din 1999. Pe scurt nu poți să‑l concediezi decât dacă comite o abatere disciplinară sau dacă obține calificativul “nesatisfăcător” la evaluarea anuală. Care evaluare anuală o face șeful lui direct. Iar în instituțiile publice, de cele mai multe ori ca să nu spun că întotdeauna, se constituie niște mici feude ale acestor șefi de servicii, direcții și departamente. Subalternii îl protejează pe șeful lor, care la rândul lui îi apară pe ei. Cu timpul, prin selectarea atentă a camarilei personale, fiecare șef se înconjoară de oameni obedienți și interesați de a‑l menține în funcție. Pentru că șeful “se bate” pentru ei, le împarte diversele sinecuri ce pot rezulta din poziția pe care o au și le aprobă măririle de salarii pe criterii ce numai de competență nu țin.
Desigur, există și “bisericuțele”, grupări de indivizi care încearcă să uzurpe pe șefii existenți și să se instaleze pe ei înșiși la cârma instituției. Aceste grupuri pândesc permanent oportunități de a‑i răsturna de la putere pe dușmanii lor și nu se dau înapoi de la nici o metodă, oricât de neortodoxă ar fi ea. Șefii reacționează prin subalternii lor fideli, care veghează la trăinicia scaunului lor. Și închipuiți-vă că în tot acest război permanent apar la un moment dat proiectele noi ale guvernanților, care trebuie puse în aplicare. Cine credeți că are timp și chef de ele, mai ales atunci când mai și tulbură regulile scrise și nescrise ale împărăției funcționărești? Paradoxal, când e vorba de idei de schimbare și proiecte noi care “deranjează”, toți funcționarii devin solidari și pun umărul la demolarea lor. Discret, cu metodă și cu perseverență, zădărnicind orice acțiune, întârziind orice rezultat. Pentru că “nu se poate”, “nu e legal”, “nu are cine să se ocupe”, “nu ne pricepem”, “oare o fi bine?”, șamd.
Ca să dai afară un funcționar public trebuie deci să obții acordul șefului său, ceea ce nu e chiar simplu. După ce obții acordul șefului, trebuie să aștepți până la următoarea evaluare anuală, în cazul nostru până în decembrie. Abia atunci poți să evaluezi activitatea ca nesatisfăcătoare și să declanșezi procedura de demitere. Dar nici atunci nu ești sigur, pentru că funcționarul poate da în judecată instituția și te trezești cu el înapoi pentru ca instanța a apreciat că nu știu ce virgulă din procedura de demitere n‑a fost pusă unde trebuie. Căci și la juridic sau la resurse umane lucrează tot niște funcționari care s‑ar putea să‑i dea o mână de ajutor colegului lor năpăstuit, comițând “din greșeală” o mică inexactitate procedurală. Așa că te trezești cu loaza la ușa ta, cu patalama la mână că trebuie să‑l pui pe același post și să‑i dai salariile din urmă.
Aproape că mi-ar fi milă de domnul ministru al turismului. Dar îmi mai trece acest sentiment când mă gândesc că domnia sa ar trebui să-și răspundă la o întrebare simplă: ce ar trebui făcut pentru a profesionaliza corpul funcționarilor publici? Ar trebui făcută o reformă a administrației prin introducerea unui management serios al performanței, după modelul firmelor private, așa cum își propusese guvernul tehnocraților? Sau ar trebui să le mărim salariile fără să le cerem nimic în schimb așa cum și‑a propus guvernul Grindragnea?
Lasă un comentariu