Când vine vorba de biciclit prin București, lumea are cele mai diverse păreri. Unii zic că e bine și că ar trebui ca toți să ne gândim mai mult la modul ăsta de a ne deplasa, alții sunt sceptici și dau vina pe primărie care nu face nimic, iar alții pur și simplu ignoră surâzători subiectul. Dar există și o mică categorie de persoane care simt un fel de zgândăreală nervoasă când subiectul ăsta e dezbătut. Îi apucă pandaliile, nu exploziv, pe față, dar se vede că pe dinăuntru îi macină ceva. Un fel de alergie psihică la biciclete și bicicliști. În mod inevitabil, alergicii ăștia sunt automobiliști convinși că orașul trebuie aranjat în așa fel încât mașinile să aibă prioritate absolută: parcări pe trotuare, traversări desființate, semafoare sincronizate, trotuare îngustate.
Ca orice biciclist bucureștean, am și eu părerile mele despre transportul bucureștean. Le expun cui are curiozitatea să mă asculte, pentru că sunt convins că din schimbul de opinii se nasc ideile bune. Eu așa învăț cel mai adesea: dezbătând subiecte cu alții, confruntându-mi părerile, uneori validându-le, alteori dimpotrivă. De pildă eu sunt de părere că bicicletele în București nu se vor impune atunci când primăria va amenaja zeci de kilometri de piste speciale, ci atunci când vom ocupa străzi și trotuare cu bicicliști perseverenți, care își vor cere drepturile prin prezența insistentă în traficul orașului. La un moment dat nu vom mai putea fi ignorați. Altminteri vom aștepta la nesfârșit ca alții, care n‑au nici dorința, nici interesul, să schimbe orașul.
De fiecare dată când fac astfel de afirmații și prin preajmă se află o persoană care are alergie la bicicliști, începe confruntarea. Întâi mă caină ipocrit că n‑am piste amenajate, iar eu spun că mă descurc cu ce există acum. Apoi mă previne fals amabil că în trafic sunt tot felul de șoferi imprudenți și nepricepuți care mă pun în pericol, iar eu replic că circul pe trotuare ori de câte ori am posibilitatea. Aoleu, se îngrijorează imediat, dar pe trotuar dai peste pietoni — sunt foarte grijuliu să nu deranjez pe nimeni, zic eu. Constatând că nu mă poate încolți cu argumentele uzuale, alergicul apelează la atacul frontal: faptele incontestabile. Problema e — îmi zice el — că inhalezi toate gazele de eșapament ale mașinilor, o să ai niște plămâni plini de gudroane, pe când în mașină filtrul de aer te protejează totuși.
Asta cam așa e. Nu sunt o persoană violentă, dornică să pornească certuri, dar nici nu tac când mi se pare că sunt luat la mișto. Adică — întreb eu — în loc să te scuzi că poluezi orașul, mă faci prost pentru că sunt victima ta? Surpriza contraatacului e totală: vai, dar nu sunt numai eu în trafic, sunt sute de mii de mașini… Eu însă nu cedez nici un centimetru: și crezi că asta e o scuză pentru că poluezi? Aaa, nu, doar vroiam să spun că nu e sănătos.
Serios? Și e nesănătos doar pentru bicicliști? Dar trotuarele sunt pline de pietoni, de mămici care-și plimbă copiii în cărucioare, de bătrâni care se duc la piață, de copii care merg la școală. Pentru toți ăștia nu e nesănătos? Și ei sunt absurzi și nu pricep că doar în mașină sunt protejați?
Să nu credeți că nu mai merg cu mașina prin oraș. Evit pe cât posibil sau reduc la minimum necesar. Dar niciodată nu ne vom putea dispensa complet de mașini. Poate peste niște ani vom avea acces la mașini electrice ieftine și poluarea va scădea. Asta nu înseamnă însă că, pentru purul confort personal, șoferii au dreptul de a se autodeclara regii orașelor. Dimpotrivă, ar trebui să simtă culpa de a otrăvi orașul zi de zi.
Lasă un comentariu