Uite că a trecut o lună de la prima ieșire pe munte de anul ăsta și abia acum mă învrednicesc să scriu câteva cuvinte. Rușine să-mi fie! Nu demult eram mai harnic la scris, dar în ultimul timp m‑am cam lenevit. Acum, că mi-am făcut autocritica, o sa iau și ceva măsuri de îndreptare. Dar să ne întoarcem la tura pe munte.
De mai multă vreme mă tot gândeam la munții Tătaru și la o raită pe creasta lor, nu pentru că ar avea înălțimi spectaculoase, ci mai degrabă pentru că bănuiam niște priveliști spectaculoase spre Ciucaș și Siriu. Așa că am dat sfoară în țară printre prietenii cu care ies pe munte și am pus la cale tura. Mulți am fost la început, puțini am rămas până la urmă: doar doi combatanți pentru deschiderea sezonului de anul ăsta. Pentru că viața e complexă. 🙂
Așadar împreună cu Alin, obișnuitul meu partener de poteci montane, ne-am suit în mașină într‑o minunată dimineață de duminică și am pornit spre valea Drajnei. După vreo două ceasuri de condus vitejește, câteva bâjbâieli și o tentativă nereușită de a urca cu mașina pe o uliță nămoloasă și abruptă, un sătean din Slon ne‑a luminat pe unde trebuia să mergem — la o troiță, imediat după ce se termină asfaltul în Slon, se face la dreapta și pe-acolo drumul e abordabil cu orice fel de autoturism. Așa am ajuns undeva deasupra satului și am fi putut continua încă vreo doi-trei kilometri, după cum aveam să constatăm, ceea ce ar fi scurtat binișor lungimea traseului. Numai că la vremea aia încă nu știam ce ne așteaptă…
Am pornit deci la deal cu entuziasm, pe o vreme ușor schimbătoare. Eu eram la prima ieșire pe munte după ce am slăbit și eram curios cum mă mișc când am 13 kg mai puțin. Drept pentru care l‑am cam alergat pe prietenul meu, mai degrabă neintenționat, pentru că mi se părea că am patru plămâni și șase picioare. Nici nu se poate descrie senzația de ușurință pe care o ai după ce ai dat jos șuncile de pe burtă și picioare.
Traseul nu e spectaculos în nici un fel, e doar o mărșăluire în lungul unui drum forestier de creastă care străbate pășunile muntelui. De o parte și de alta însă peisajul este foarte frumos, așa cum bănuiam, mai ales după ce se trece de Vârful lui Crai (1472 m) și se ivesc munții Ciucaș și Siriu. De sub vârf am făcut un fel de plan de tură, urmărind vizual traseul drumului până la Tabla Butii — părea departe și parcă nu, așa că am decis că mergem încă vreun ceas și pe urmă hotărâm dacă putem ajunge până la cimitirul eroilor sau nu.
S‑a dovedit că am reușit, în ciuda celor 28 de kilometri parcurși în total în ziua aceea, datorită ritmului susținut pe care l‑am avut și a faptului că creasta Tătarului este destul de plată după ce treci de primul vârf înalt. Singurul inconvenient a fost zăpada care se topea și porțiunile cu noroi de pe drum. Nici nu te puteai hotărî dacă e mai bine în clisa mocirloasă sau în zăpada apoasă care îți scufunda fiecare pas. Așa că am avut parte alternativ de ambele, pentru că așa e primăvara, în mustul zăpezii cum se zice.
Am prânzit rapid la Tabla Butii și am pornit înapoi, sporovăind despre una și alta — după 20 de ani se pare ca încă n‑am epuizat toate subiectele de discuție cu Alin 🙂 — și comentând faptul că traseul ăsta s‑ar preta la o tură de două zile cu bicicletele: urcuș din Slon, apoi creasta Tătaru, vârful Tătaru și coborâre spre Siriu pe la drumul strategic, până jos la Nehoiu. Cu o haltă de o noapte undeva pe la Tabla Butii. Deci cu cortul. Sună bine. Poate la vară. 😉
7:05
20 de ani zici?
7:05
Cam așa, parcă… 🙂
12:05
daca nu poi o poza actuala n‑ai sa crezi niciodata ca au trecut
12:05
comentariul er pentru alin. poza ta e relativ recenta dar a lui e de peste 20 de ani…