Zilele trecute am avut ceva de meșterit pe lângă casă, mai precis o mică magazie de unelte care trebuia vopsită la exterior. Ieri m‑am înarmat cu o pensulă și‑o cutie de vopsea și m‑am apucat de treabă. Nu vroiam să las prea multe semne ale activității mele de vopsitor ocazional, mă străduiam să nu împrăștii prea multă vopsea în jur și mi-am adus aminte că pensula ar trebui să stea în permanent contact cu lemnul. În felul ăsta stropii stau cuminți între firele de păr ale pensulei și se întind disciplinați pe lemn. Știam asta de undeva…
Culmea e că vopseam în ziua de sfinții Constantin și Elena. Era sărbătoare și, teoretic, ar fi trebuit să nu muncesc. Dar eu n‑am crezut niciodată că lui Dumnezeu — în înțelesul teologic al conceptului — îi poate displace munca, efortul harnic de a înfăptui. Pot să înțeleg că nu‑i plac leneșii, dar cei ce muncesc în sărbători nu‑i pot fi nesuferiți. Nu mai suntem în vremurile când țăranului trebuia să i se impună un calendar precis al muncii, ca să nu piară de epuizare. Nu mai suntem nici în vremurile creștinismului îndoctrinat, când absența de la slujba de duminică era pretext de stigmat social.
Deci vopseam în ziua de sfinții Constantin și Elena și mi-am adus aminte că teoria pensulei care nu stropește în jur mi‑o spusese cu mulți ani în urmă nenea Constantin zis și Titi — să fi avut eu pe atunci vreo șaisprezece ani. Eram la Câmpulung Moldovenesc, la bunici. Făceam liceul silvic acolo — nenea Titi și soția lui erau în vizită acolo, împreună cu părinții mei cu care de altfel erau prieteni de familie. Stăteau pentru mai multe zile, dar regula bunicului meu era că cei ce‑i treceau pragul erau musafiri pentru trei zile, timp în care se întindeau mese, se umpleau pahare de vin și se spuneau povești. După trei zile viața revenea la ritmul său obișnuit și nu era ceva ieșit din comun ca musafirii să se trezească prinși în firul ei epic. Atunci s‑a întâmplat că trebuia vopsită magazia de lemne. Eu eram artistul principal, iar nenea Titi s‑a oferit să mă ajute.
Nenea Titi era securist. Nu vreun ins din ăla despre care lumea zicea că toarnă la securitate, ci angajat cu acte în regulă și legitimație de serviciu. Noi însă nu ne temeam de el. Pentru noi era securist din ăla bun. De fapt, nenea Titi era inginer electronist, știa să repare televizoare ceea ce era mare lucru în vremea aceea. Taică-meu era convins că asta e meseria cea mai tare, nu silvicultura pe care o alesesem eu, iar dovada era clară: un inginer electronist făcea într‑o seară două sute de lei reparând televizoare. Calculele lui erau amețitoare, era convins că meseria asta îți poate aduce 4–5000 de lei pe lună. Era ca și cum ai fi descoperit El Dorado.
Numai că nenea Titi nu se prea înghesuia la reparații TV. Odată, când băuse mai multe pahare de vin, a lăsat să se înțeleagă că era specializat în domeniul “ochiul și timpanul” țării, adică se ocupa de echipamentele de ascultare folosite pentru spionare și supraveghere. Nimeni n‑a insistat pe subiectul ăsta, nici măcar bunicul meu care fusese cândva deținut politic și anchetat de securitate. Și pentru el nenea Titi era securistul cel bun.
Habar n‑am dacă nenea Titi era un simplu inginer electronist sau vreun ofițer nemilos. Habar n‑am dacă vreodată a raportat pe undeva ceea ce a văzut sau auzit în casa noastră. Eu îl socoteam prieten. Într‑o zi l‑am auzit pe taică-meu explicând unei rude că “avem un amic securist, că nu știi când e bine să ai pe cineva acolo”. M‑am întristat, pentru că eu credeam că ai mei aveau o prietenie sinceră cu nenea Titi și soția lui. Relațiile de conveniență n‑au fost niciodată ceva acceptabil pentru mine. Pe de altă parte, taică-meu nu trebuia luat prea în serios pentru că n‑a avut niciodată prieteni adevărați. Parțial din cauza meseriei lui, mai degrabă potrivnică relațiilor de amiciție profundă. Parțial din cauza felului său de a fi, înclinat mai degrabă spre inși lipsiți de educație.
Dar așa erau vremurile alea. Existau securiștii cei răi, ăia despre care se spunea că vin noaptea și te saltă din casă pentru că ai spus un banc cu Ceaușescu. Ăia care te băteau ca să recunoști și ce n‑ai făcut. Aia care erau capabili să te tortureze psihologic zile în șir până când te îndoiai de propria ta realitate. Ăia care îl arestaseră pe bunicul meu și‑l băgaseră în închisoare pentru șapte ani. Și erau securiștii buni, cei cu care stăteai la masă și spuneai bancuri despre regimul comunist, cu care te băteai pe burtă și care te ajutau să vopsești magazia de lemne. Și era tare greu să distingi între cei răi și cei buni.
Sau poate că, buni sau răi, erau aceeași. Depindea doar de unde te uitai.
Lasă un comentariu