Securistul cel bun

Zilele tre­cute am avut ceva de meș­terit pe lângă casă, mai pre­cis o mică mag­a­zie de unelte care tre­buia vop­sită la exte­rior. Ieri m‑am înar­mat cu o pen­sulă și‑o cutie de vopsea și m‑am apu­cat de tre­abă. Nu vroiam să las prea multe semne ale activ­ității mele de vop­si­tor ocazional, mă stră­duiam să nu împrăștii prea multă vopsea în jur și mi-am adus aminte că pen­sula ar tre­bui să stea în per­ma­nent con­tact cu lem­nul. În felul ăsta stropii stau cuminți între firele de păr ale pen­sulei și se întind dis­ci­plinați pe lemn. Știam asta de undeva…

Cul­mea e că vopseam în ziua de sfinții Con­stan­tin și Elena. Era săr­bă­toare și, teo­retic, ar fi tre­buit să nu muncesc. Dar eu n‑am crezut nicio­dată că lui Dum­nezeu — în înțe­le­sul teo­logic al con­cep­tu­lui — îi poate dis­place munca, efor­tul har­nic de a înfăp­tui. Pot să înțe­leg că nu‑i plac leneșii, dar cei ce muncesc în săr­bă­tori nu‑i pot fi nesufer­iți. Nu mai sun­tem în vre­murile când țăran­u­lui tre­buia să i se impună un cal­en­dar pre­cis al muncii, ca să nu piară de epuizare. Nu mai sun­tem nici în vre­murile creș­tin­is­mu­lui îndoc­tri­nat, când absența de la slu­jba de duminică era pre­text de stig­mat social.

Deci vopseam în ziua de sfinții Con­stan­tin și Elena și mi-am adus aminte că teo­ria pen­sulei care nu stropește în jur mi‑o spus­ese cu mulți ani în urmă nenea Con­stan­tin zis și Titi — să fi avut eu pe atunci vreo șais­prezece ani. Eram la Câm­pu­lung Moldove­nesc, la bunici. Făceam liceul sil­vic acolo — nenea Titi și soția lui erau în viz­ită acolo, împre­ună cu părinții mei cu care de alt­fel erau pri­eteni de fam­i­lie. Stăteau pen­tru mai multe zile, dar reg­ula bunicu­lui meu era că cei ce‑i tre­ceau pragul erau musafiri pen­tru trei zile, timp în care se întin­deau mese, se umpleau pahare de vin și se spuneau povești. După trei zile viața reve­nea la rit­mul său obiș­nuit și nu era ceva ieșit din comun ca musafirii să se trezească prinși în firul ei epic. Atunci s‑a întâm­plat că tre­buia vop­sită mag­a­zia de lemne. Eu eram artis­tul prin­ci­pal, iar nenea Titi s‑a oferit să mă ajute.

Nenea Titi era securist. Nu vreun ins din ăla despre care lumea zicea că toarnă la secu­ri­tate, ci anga­jat cu acte în reg­ulă și legit­i­mație de ser­vi­ciu. Noi însă nu ne temeam de el. Pen­tru noi era securist din ăla bun. De fapt, nenea Titi era inginer elec­tro­n­ist, știa să repare tele­vi­zoare ceea ce era mare lucru în vre­mea aceea. Taică-meu era con­vins că asta e mese­ria cea mai tare, nu sil­vi­cul­tura pe care o ale­sesem eu, iar dovada era clară: un inginer elec­tro­n­ist făcea într‑o seară două sute de lei reparând tele­vi­zoare. Cal­culele lui erau ameți­toare, era con­vins că mese­ria asta îți poate aduce 4–5000 de lei pe lună. Era ca și cum ai fi descoperit El Dorado.

Numai că nenea Titi nu se prea îngh­e­suia la reparații TV. Odată, când băuse mai multe pahare de vin, a lăsat să se înțe­leagă că era spe­cial­izat în dome­niul "ochiul și tim­panul" țării, adică se ocupa de echipa­mentele de ascultare folosite pen­tru spi­onare și supraveg­here. Nimeni n‑a insi­s­tat pe subiec­tul ăsta, nici măcar bunicul meu care fus­ese cândva deținut politic și anchetat de secu­ri­tate. Și pen­tru el nenea Titi era securis­tul cel bun.

Habar n‑am dacă nenea Titi era un sim­plu inginer elec­tro­n­ist sau vreun ofițer nemi­los. Habar n‑am dacă vre­o­dată a rapor­tat pe undeva ceea ce a văzut sau auzit în casa noas­tră. Eu îl socoteam pri­eten. Într‑o zi l‑am auzit pe taică-meu explicând unei rude că "avem un amic securist, că nu știi când e bine să ai pe cineva acolo". M‑am întri­s­tat, pen­tru că eu cre­deam că ai mei aveau o pri­ete­nie sin­ceră cu nenea Titi și soția lui. Relați­ile de con­ve­niență n‑au fost nicio­dată ceva accept­abil pen­tru mine. Pe de altă parte, taică-meu nu tre­buia luat prea în serios pen­tru că n‑a avut nicio­dată pri­eteni ade­vărați. Parțial din cauza meseriei lui, mai degrabă potrivnică relați­ilor de ami­ciție pro­fundă. Parțial din cauza felu­lui său de a fi, încli­nat mai degrabă spre inși lip­siți de edu­cație.

Dar așa erau vre­murile alea. Exis­tau securiștii cei răi, ăia despre care se spunea că vin noaptea și te saltă din casă pen­tru că ai spus un banc cu Ceaușescu. Ăia care te băteau ca să recunoști și ce n‑ai făcut. Aia care erau capa­bili să te tor­tureze psi­ho­logic zile în șir până când te îndoiai de pro­pria ta real­i­tate. Ăia care îl arestaseră pe bunicul meu și‑l băgaseră în închisoare pen­tru șapte ani. Și erau securiștii buni, cei cu care stăteai la masă și spuneai ban­curi despre regimul comu­nist, cu care te băteai pe burtă și care te aju­tau să vopsești mag­a­zia de lemne. Și era tare greu să dis­tingi între cei răi și cei buni.

Sau poate că, buni sau răi, erau aceeași. Depin­dea doar de unde te uitai.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu