Zi­lele tre­cute am avut ceva de meș­te­rit pe lângă casă, mai pre­cis o mică ma­ga­zie de unelte care tre­buia vop­sită la ex­te­rior. Ieri m‑am îna­r­mat cu o pen­sulă și‑o cu­tie de vop­sea și m‑am apu­cat de treabă. Nu vro­iam să las prea multe semne ale ac­ti­vi­tă­ții mele de vop­si­tor oca­zio­nal, mă stră­du­iam să nu îm­prăș­tii prea multă vop­sea în jur și mi-am adus aminte că pen­sula ar tre­bui să stea în per­ma­nent con­tact cu lem­nul. În fe­lul ăsta stro­pii stau cu­minți în­tre fi­rele de păr ale pen­su­lei și se în­tind dis­ci­pli­nați pe lemn. Știam asta de undeva…

Cul­mea e că vop­seam în ziua de sfin­ții Con­stan­tin și Elena. Era săr­bă­toare și, te­o­re­tic, ar fi tre­buit să nu mun­cesc. Dar eu n‑am cre­zut nici­o­dată că lui Dum­ne­zeu — în în­țe­le­sul te­o­lo­gic al con­cep­tu­lui — îi poate dis­place munca, efor­tul har­nic de a în­făp­tui. Pot să în­țe­leg că nu‑i plac le­ne­șii, dar cei ce mun­cesc în săr­bă­tori nu‑i pot fi ne­su­fe­riți. Nu mai sun­tem în vre­mu­rile când ță­ra­nu­lui tre­buia să i se im­pună un ca­len­dar pre­cis al mun­cii, ca să nu pi­ară de epu­i­zare. Nu mai sun­tem nici în vre­mu­rile creș­ti­nis­mu­lui în­doc­tri­nat, când ab­sența de la slu­jba de du­mi­nică era pre­text de stig­mat social.

Deci vop­seam în ziua de sfin­ții Con­stan­tin și Elena și mi-am adus aminte că te­o­ria pen­su­lei care nu stro­pește în jur mi‑o spu­sese cu mulți ani în urmă ne­nea Con­stan­tin zis și Titi — să fi avut eu pe atunci vreo șai­spre­zece ani. Eram la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc, la bu­nici. Fă­ceam li­ceul sil­vic acolo — ne­nea Titi și so­ția lui erau în vi­zită acolo, îm­pre­ună cu pă­rin­ții mei cu care de alt­fel erau pri­e­teni de fa­mi­lie. Stă­teau pen­tru mai multe zile, dar re­gula bu­ni­cu­lui meu era că cei ce‑i tre­ceau pra­gul erau mu­sa­firi pen­tru trei zile, timp în care se în­tin­deau mese, se um­pleau pa­hare de vin și se spu­neau po­vești. După trei zile viața re­ve­nea la rit­mul său obiș­nuit și nu era ceva ie­șit din co­mun ca mu­sa­fi­rii să se tre­zească prinși în fi­rul ei epic. Atunci s‑a în­tâm­plat că tre­buia vop­sită ma­ga­zia de lemne. Eu eram ar­tis­tul prin­ci­pal, iar ne­nea Titi s‑a ofe­rit să mă ajute.

Ne­nea Titi era se­cu­rist. Nu vreun ins din ăla des­pre care lu­mea zi­cea că toarnă la se­cu­ri­tate, ci an­ga­jat cu acte în re­gulă și le­gi­ti­ma­ție de ser­vi­ciu. Noi însă nu ne te­meam de el. Pen­tru noi era se­cu­rist din ăla bun. De fapt, ne­nea Titi era in­gi­ner elec­tro­nist, știa să re­pare te­le­vi­zoare ceea ce era mare lu­cru în vre­mea aceea. Taică-meu era con­vins că asta e me­se­ria cea mai tare, nu sil­vi­cul­tura pe care o ale­se­sem eu, iar do­vada era clară: un in­gi­ner elec­tro­nist fă­cea într‑o seară două sute de lei re­pa­rând te­le­vi­zoare. Cal­cu­lele lui erau ame­ți­toare, era con­vins că me­se­ria asta îți poate aduce 4–5000 de lei pe lună. Era ca și cum ai fi des­co­pe­rit El Dorado.

Nu­mai că ne­nea Titi nu se prea în­ghe­suia la re­pa­ra­ții TV. Odată, când bă­use mai multe pa­hare de vin, a lă­sat să se în­țe­leagă că era spe­cia­li­zat în do­me­niul “ochiul și tim­pa­nul” ță­rii, adică se ocupa de echi­pa­men­tele de as­cul­tare fo­lo­site pen­tru spi­o­nare și su­pra­ve­ghere. Ni­meni n‑a in­sis­tat pe su­biec­tul ăsta, nici mă­car bu­ni­cul meu care fu­sese cân­dva de­ți­nut po­li­tic și an­che­tat de se­cu­ri­tate. Și pen­tru el ne­nea Titi era se­cu­ris­tul cel bun.

Ha­bar n‑am dacă ne­nea Titi era un sim­plu in­gi­ner elec­tro­nist sau vreun ofi­țer ne­mi­los. Ha­bar n‑am dacă vreo­dată a ra­por­tat pe un­deva ceea ce a vă­zut sau au­zit în casa noas­tră. Eu îl so­co­team pri­e­ten. Într‑o zi l‑am au­zit pe taică-meu ex­pli­când unei rude că “avem un amic se­cu­rist, că nu știi când e bine să ai pe ci­neva acolo”. M‑am în­tris­tat, pen­tru că eu cre­deam că ai mei aveau o pri­e­te­nie sin­ceră cu ne­nea Titi și so­ția lui. Re­la­ți­ile de con­ve­niență n‑au fost nici­o­dată ceva ac­cep­ta­bil pen­tru mine. Pe de altă parte, taică-meu nu tre­buia luat prea în se­rios pen­tru că n‑a avut nici­o­dată pri­e­teni ade­vă­rați. Par­țial din ca­uza me­se­riei lui, mai de­grabă po­tri­v­nică re­la­ți­i­lor de ami­ci­ție pro­fundă. Par­țial din ca­uza fe­lu­lui său de a fi, în­cli­nat mai de­grabă spre inși lip­siți de educație.

Dar așa erau vre­mu­rile alea. Exis­tau se­cu­riș­tii cei răi, ăia des­pre care se spu­nea că vin noap­tea și te saltă din casă pen­tru că ai spus un banc cu Ceau­șescu. Ăia care te bă­teau ca să re­cu­noști și ce n‑ai fă­cut. Aia care erau ca­pa­bili să te tor­tu­reze psi­ho­lo­gic zile în șir până când te în­do­iai de pro­pria ta re­a­li­tate. Ăia care îl ares­ta­seră pe bu­ni­cul meu și‑l bă­ga­seră în în­chi­soare pen­tru șapte ani. Și erau se­cu­riș­tii buni, cei cu care stă­teai la masă și spu­neai ban­curi des­pre re­gi­mul co­mu­nist, cu care te bă­teai pe bu­rtă și care te aju­tau să vop­sești ma­ga­zia de lemne. Și era tare greu să dis­tingi în­tre cei răi și cei buni.

Sau poate că, buni sau răi, erau ace­eași. De­pin­dea doar de unde te uitai.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.