Un munte de cașcaval

Îmi amintesc că pe vre­mea când eram copil, acum foarte mulți ani în urmă, atât de mulți că nici nu vreau să spun câți, îmi plăcea destul de mult caș­cav­alul Pen­teleu. Și cum den­u­mirea lui era străină de uni­ver­sul urban al copilăriei mele, am întrebat‑o pe mama ce e Pen­teleu. Maică-mea, prinsă cu oarece tre­buri ale casei, mi‑a răspuns scurt că e un munte unde sunt pășuni pe care le pasc niște oi și vaci, iar din laptele lor se face caș­caval. Prob­a­bil că atunci am rămas gân­di­tor, privind prin fer­e­strele aparta­men­tu­lui nos­tru, imaginându-mi un munte înde­păr­tat și plin de turme de oi și vaci, unde ciobanii tre­bălui­esc de dimineață până seara ca să facă roțile de caș­caval care ajung apoi la ali­men­tara noas­tră. Pen­tru că, băgasem eu de seamă, roțile de caș­caval Pen­teleu nu lipseau nicio­dată pe vre­mea aceea din ali­men­tara de la colț, ba chiar de la nici o ali­men­tară prin care întâm­plă­tor mai intrasem. Era pe la începutul anilor '70.

După ce au tre­cut niște ani și am devenit ceva mai cunoscă­tor într-ale geografiei patriei, știam să pun dege­tul pe hartă pe munții Pen­teleu. Mis­te­rio­sul tărâm era iden­ti­fi­cat, dar roțile de caș­caval dis­păruseră din ali­men­tară. Înțe­le­sesem deja că Pen­teleu e un sor­ti­ment de caș­caval și că nu toată can­ti­tatea se pro­duce acolo, dar eram totuși impre­sionat de pri­ceperea cioban­ilor buzoieni și vrânceni care imag­i­naseră o rețetă ce devenise apoi cele­bră și, iată, rară la vedere. Și poate că, mă gân­deam une­ori, prin locurile astea se petre­cuse drama cioban­u­lui din Mior­ița, căci locul era prop­ice pen­tru ca baciul ungurean și cu cel muntean să se întâl­nească și să se sfă­tu­iască ca să mi‑l omoare la apus de soare pe cel moldovean. Așa că m‑am gân­dit ca într‑o zi o să merg să văd și eu locurile alea.

După '90, diverse con­junc­turi m‑au adus de câteva ori de‑a lun­gul anilor prin prea­jma munților Pen­teleu, ba chiar cutreierasem cândva o mar­gine a lor, însă vâr­ful cel mai însem­nat nu‑l atins­esem nicio­dată. Curi­oz­i­tatea a rămas întot­deauna aceeași, mai ales pen­tru că îi zărisem silueta de la dis­tanță, când urcasem Sir­iul și Ciu­cașul. Așa că nu vă veți mira dacă am să vă spun că de curând am hotărât că a venit vre­mea să urc muntele caș­cav­al­u­lui. Zis și făcut.

Împre­ună cu pri­etenul meu Dan, că doar doi ne-am adunat pen­tru tura asta, am luat‑o la deal într‑o sâm­bătă dimineață, după ce am ajuns cu mașina până pe valea Bâsca Mare, la con­flu­ența văii Milei, chiar unde se încheie traseul tri­unghi albas­tru. La vreo două sute de metri mai la deal pornește spre dreapta banda roșie care urcă spre vâr­ful Pen­teleu — e nevoie de un pic de atenție ca să nu ratați începutul traseu­lui. Poteca apucă abrupt în sus și este de fapt potecă doar pe puține porți­uni. În rest traseul urmează dru­mul forestier care ajunge până la stația meteo. Vestea proastă pen­tru noi a fost că ploile din ultima vreme com­bi­nate cu o activ­i­tate intensă de exploatare de lemn trans­for­maseră cea mai mare parte a dru­mu­lui într-un pati­noar cu noroi, deloc îmbi­etor la mers. N‑am avut încotro, a tre­buit să glisăm grațios în sus și să con­sumăm prob­a­bil vreo 20–30% mai multă energie — caznele s‑au sfârșit după ce am tre­cut de stâna Cer­natu și am ieșit în golul pășu­nilor. Nemaifi­ind lemn de exploatat, dru­mul era mult mai pri­etenos, plus că se putea merge pe mar­ginea lui, prin iarbă.

Aveam să aflăm că greul încă nu tre­cuse, căci până acolo abia urcasem puțin mai mult de jumă­tate din alti­tu­dine. După o gustare sumară și un pic de odi­hnă, am por­nit mai departe spre stația meteo care deja se zărea pe o muchie de munte. Panta s‑a asprit, urcând susținut. La stația meteo am aflat că apă încă nu au pen­tru că aducți­unea care vine de sub vârf era încă înghețată pe sub pământ — aveau doar o fân­tână săpată pe lângă stație, dar din expre­sia feței mete­o­ro­logu­lui cu care am vor­bit părea că e mai bine să ne bazăm pe rez­ervele noas­tre pro­prii. Așa că am dat înainte încă puțin și bine­mer­i­tatul vârf a fost în sfârșit atins.

Priv­eliștea de pe muntele de caș­caval e min­unată. Nu are spec­tac­u­loz­i­tatea munților stân­coși, ca atunci când vezi Pia­tra Craiu­lui de pe Păpușa, dar panorama munților care se undui­esc la nes­fârșit în jurul tău mer­ită admi­rată. Către sud și vest se văd Sir­iul și Ciu­cașul, iar undeva în depărtare se ghicește Pia­tra Mare. Către nord și nord est, peste creasta pre­lungă a Pen­teleu­lui, se întind munții Vran­cei cu păduri nes­fârșite și săl­bat­ice — de alt­fel zona asta este plină de aver­tis­mente refer­i­toare la urși, fiind unul din­tre locurile unde oamenii ajung mai rar și mai puțini, iar bietele vietăți au și ele parte de nis­cai lin­iște. Ca dovadă, nu ne-am întâl­nit cu nici un suflet de om pe tot traseul, cu excepția mete­o­ro­logu­lui de la stație și a câtorva ciobani la stâna Cer­natu.

Am vrut să coborâm pe alt traseu, pe tri­unghiul albas­tru de pe valea Milei, dar nu prea era clar pe unde s‑o luăm. Mete­o­ro­logul ne spus­ese că tre­buie să coborâm în valea de după cul­mea Viforâta, urmă­toarea după Pen­teleu spre sud-est, cea care desparte valea Cer­natu și Milea, așa că ne-am zis că dacă mergem pe cul­mea ei vom găsi un loc de coborâre spre vale. N‑a prea fost așa și după vâr­ful Viforâta am schim­bat pla­nurile: hai să coborâm înapoi în valea Cer­natu și ne întoarcem pe unde am venit. O potecă părea să ne ducă exact unde vroiam. Numai că la coborâre poteca a devenit hățaș, hățașul a devenit o urmă, urma a dis­părut ușurel și ne-am trezit la mar­ginea unei păduri de molid tânăr, cam la 20–30 de ani. Dacă știți cum arată o ast­fel de pădure, ca o perie de sârmă de cinci metri înălțime, veți înțelege de ce ne-am schim­bat iarăși pla­nurile și am hotărât să ne întoarcem să căutăm tri­unghiul albas­tru.

N‑a fost chiar greu pen­tru că mergând în sus pe cul­mea Viforâta am zărit pe un ver­sant din fața noas­tră ceva alb și strălu­ci­tor în soare care s‑a dovedit a fi un stâlp indi­ca­tor. Apropiindu-ne, cale de vreun kilo­metru, am găsit și mar­ca­jul și totul a devenit mult mai sim­plu. Doar pen­tru moment, pen­tru că nu după mult drum sem­nele au dis­părut din nou, traseul o lua spre dreapta și tre­buia multă atenție ca să nu rătăcești dru­mul. Există o porți­une în golul Miclăuș unde chiar nu e pe ce să pui mar­caj, nici urmă de pia­tră, iar molizii rari au până în zece ani — acolo mergi după intu­iție aproape un kilo­metru printr-un fel de pășune împă­du­rită. Apoi pădurea revine și o dată cu ea și mar­ca­jul.

Traseul pe valea Milei e atât de puțin bătut încât poteca aproape că nici nu se observă prin unele locuri unde veg­e­tația e mai insis­tentă. Din șaua Căprioarei, la coborâre, sunt porți­uni destul de dese unde te întrebi pe unde să con­tinui, iar mar­ca­jul — refă­cut de curând, nu‑i vorbă — nu e chiar pus după reg­ulile artei și te mai păcălește ca direcție de mers. Dar, cu un pic de atenție și de expe­riență, se coboară până în poiana Fundu Milei, de unde lucrurile sunt mult mai clare și sim­ple.

Am mărșăluit binișor până jos, nu e chiar scurtă coborârea, însă vre­mea bună și plăcerea reușitei au făcut dru­mul agre­abil. O dilemă a rămas, totuși, nere­zol­vată: chiar nici o roată de caș­caval să nu fie pe tot muntele ăsta? 🙂

Traseu și fotografii


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. George

    Fru­mos! Imi ploua in gura si dupa cas­caval si dupa munte!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu