Făină dobrogeană cu măciniș integral

Am rămas dator cu povestea unei ture pe bici­clete de prin luna mai despre care îmi tot promit că voi con­semna câteva vorbe, dar zilele au tre­cut iute și uite că sunt două luni de când mă tot duc cu vorba pe mine însumi. Nu de alta, dar a fost o zi mem­o­ra­bilă de ped­alat prin natură, iar încer­cările prin care am tre­cut mer­ită ținute minte măcar de noi trei, vajnici munțo-cicliști de ocazie.

Tre­buie să încep prin a măr­tur­isi că tus­trei, eroii poveștii ciclo-(pseudo)montane, sun­tem începă­tori în materie de mountain-biking, așa că nu vă repez­iți să râdeți de noi (prea tare). Ceea ce e impor­tant însă este că am avut tupeul să ne aven­turăm într‑o chestie com­plet nouă pen­tru noi, cu scopul declarat de a câștiga mai multă expe­riență. Și, credeți-mă, chiar am câști­gat! Pen­tru că tura asta a fost una pre­cum șaorma: cu de toate.

În primul rând traseul era cam pe ghicite, schițat de pe niște hărți aprox­i­ma­tive și detal­iat la fața locu­lui, după indi­cați­ile inițiale ale unui nene cu aspect de glo­jdier, care rezema dimineața zidul unui mag­a­zin mixt, ca și cum aștepta să se ridice mira mică. Da, știu, nu mai există mira mică. Da' el avea aerul ăsta. După ce am apu­cat pe o uliță a sat­u­lui și am ieșit în câmp, lucrurile au devenit foarte clare: habar n‑aveam pe unde naiba o să mergem. Am tra­ver­sat un fel de mar­gine de ogor mocir­lit, apoi un pârâu și am ped­alat pe un drum de noroi până am ieșit mai la iarbă, unde viața părea mai fru­moasă, că nu mai alunecau roțile în toate direcți­ile. Pe urmă am iden­ti­fi­cat o șa peste care să tre­cem, ba chiar și o potecă numai bună să ne treacă in valea Jijilei și, când totul părea min­unat, am dat de o stână cu câini mai îndâr­jiți decât ăia din Făgăraș, iar eu am făcut o min­unată pană.

Ei, lasă, ne-am zis, nu ne‑a făcut pe noi o pană, bine că nu plouă. Si cam pe când tre­cusem de valea Jijilei și urcam deja spre cul­mea Măcin­u­lui, ploaia a venit și ea, mărunțică și hotărâtă. Ne-am oprit la un izvor sub vâr­ful Cara­malău (foarte mișto ame­na­jat, ca o fân­tână cu apă rece) și ne-am tras sufle­tul după ce împins­esem bici­cletele prin hățișul de crengi și tufe. Poteca nu era pregătită nici pen­tru pas de om, dar­mite pen­tru bici­clete!

Din creastă lucrurile păreau mai sim­ple și mai fru­moase. Am ped­alat voioși pe poteca de pe curba de nivel și apoi am coborât pe partea ves­tică a munților Măcin­u­lui, printr-un pârâu care ne tot testa echili­brul în șa. Am reușit să stau pe ver­ti­cală. Pe vale, către satul Greci, pe un drum cu un noroi ca un pati­noar, n‑am mai fost la fel de noro­cos și m‑am întins nițel cu bici­cletă cu tot prin clisa argiloasă. Asta e, mi-am zis, așa se învață ciclo­tur­is­tul cu greul.

În Greci ne-am ori­en­tat pe ulițe cu aju­torul unui domn bine par­fumat care ținea în brațe un pet de bere și se reco­manda drept pădu­rarul locu­lui (ceea ce mi‑a pro­dus amuza­men­tul, desigur). Am ajuns spre cen­tru unde am găsit o câr­ci­umă cu terasă și bere, numai bună pen­tru sandwich-urile noas­tre din traistă. Cu burțile puse la cale și setea astâm­părată, am ped­alat mai departe în lun­gul dealurilor, către sud, căutând locul pe unde tre­buia să tra­ver­săm dealurile încă o dată, spre satul Nifon. Ploaia s‑a por­nit din nou și iar am dat peste niște pati­noare de noroi unde nu puteai să ped­alezi, ci doar să blestemi împ­ingând la bici­cletă.

Tre­cu­tul dealu­lui pe partea cealaltă s‑a dovedit a fi mai intere­sant decât speram, căci ploaia și argila de pe jos făceau ca totul să alunece aproape ca gheața — să urci împ­ingând o bici­cletă, în timp ce plouă, ce poate fi mai plă­cut?!? După mai bine de un ceas de luptă cu dealurile, am răzbit în mar­ginea pădurii și am văzut satul Nifon la nici un kilo­metru dis­tanță. Eram sal­vați. Numai că după zece metri pe dru­mul de ogor ce cob­ora spre sat am înțe­les că n‑o să fie chiar așa sim­plu. Dădusem de un nou tip de noroi: din ăla care se lipea ca cleiul. Zeci de kilo­grame de noroi se adunau pe roți și pe tălpile noas­tre, iar înaintarea părea un coș­mar. Un kilo­metru de drum a devenit brusc încer­carea vieții noas­tre. Apa curgea de sus și ieșea din fiecare por al cor­pu­lui în efor­tul de a înainta cu bici­cleta spre izbăvi­torul asfalt din vale.

Până la urmă am izbân­dit și după încă un rând de bere la câr­ci­uma din sat și o spălă­tură a bici­cletelor într-un pârâu cu apă cam tul­bure, am ieșit învingă­tori la civ­i­liza­ția asfal­tu­lui din­tre Nifon și Lun­cav­ița. Vreo câțiva kilo­metri au fost cu ușoare urcușuri printre cohorte de melci care tra­ver­sau dru­mul după ploaie (n‑am strivit nici unul!), apoi o coborâre glo­rioasă în mare viteză spre Cetățuia și Lun­cav­ița. La pen­si­une, patronul a avut ama­bil­i­tatea să scoată un aparat Karcher și să pună jetul pe noi și bici­clete ca să lep­ădăm stratul de noroi care ne acop­erea aproape com­plet.

Seara, dușați și cu haine curate, am filo­zo­fat despre cele învățate. Nu e tre­abă sim­plă cu bici­cletele astea, dom'ne! Da' vorba e că, încă o dată, izbândisem să facem traseul pro­pus, motiv de sat­is­facție ce merita stro­pit cu un șpriț de Niculițel, din rez­erva per­son­ală a patronu­lui. Și uite așa am uitat de toate greutățile zilei, care ne măci­naseră încred­erea și put­er­ile, făcându-ne să ne mai îndoim, ici și colo, de noi înșine. Pen­tru că, dacă mergeți cu bici­cleta pe-acolo când plouă, să știți: o să fiți pisați mărunțel până ajungeți făină dobro­geană cu măciniș inte­gral.

Dar n‑o să vă pară rău.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu