Conversație despre bun simț

O întâm­plare aparent banală mi‑a prile­juit un moment de reflecție asupra nes­imțirii. Pe care o res­imt în con­tinuă creștere în jurul meu, cu fiecare zi care trece. Une­ori mă autolin­iștesc spunându-mi că, desigur, mi se pare. Alte­ori însă opti­mis­mul mă părăsește. La sală — un loc unde nu toc­mai abil­itățile int­elec­tuale sunt cele pe care le exersezi — am avut ocazia unei med­i­tații ceva mai raționale asupra subiec­tu­lui.

Mai întâi tre­buie să vă spun că atunci merg la sală obișnui­esc să-mi aleg un subiect de gândire. De cele mai multe ori e vorba de ceva foarte prac­tic, din vecină­tatea pre­ocupărilor mele coti­di­ene: cum să rezolv o prob­lemă, cum să struc­turez un train­ing, cum să am o abor­dare mai intere­santă asupra unui subiect. În dimineața aceea n‑am apu­cat să-mi aleg subiec­tul, pen­tru că m‑a ales el pe mine. Când am intrat în ves­tiarul sălii am obser­vat pe jos o dâră lungă de apă care se sfârșea într‑o baltă de dimen­si­uni respectabile, în drep­tul unui dulap. Cineva, care între timp ple­case, ieșise din piscină sau din duș fără să se șteargă.

Doi domni dis­cu­tau cu voce tare, comen­tând isprava necunos­cu­tu­lui. După ce au căzut iute de acord că așa ceva nu este accept­abil, au ajuns inevitabil la iden­ti­fi­carea cauzelor pen­tru care totuși fapta s‑a petre­cut. Unul, mai pes­imist, a opinat că este clar vorba de o incur­abilă nes­imțire. Celălalt, ceva mai poz­i­tiv în ton, a răspuns că poate nu e nes­imțire, ci pur și sim­plu e lipsă de edu­cație. Cum adică? s‑a ară­tat intri­gat inter­locu­torul său. Păi poate părinții n‑au avut posi­bil­i­tatea să‑l ducă la sală când era copil și n‑a avut de unde să învețe cum să se com­porte, zice opti­mis­tul. Mda, se poate, a con­venit pes­imis­tul.

Mă mânca limba. Pe dvs. v‑a dus mama sau tata la sală? Am adresat între­barea spre cel cu viz­iunea poz­i­tivă, anticipând răspun­sul după vârsta sa mai înain­tată. Nu, dom'ne, pe vre­mea mea nu era sală! Opti­mis­tul zâm­bea. Și atunci de unde știți cum să vă com­por­tați aici? am con­tin­uat curios. Am văzut și eu cum se poartă alții, am mai fost pe-afară… Nu era foarte sigur în argu­men­tația sa. Eu eram însă hotărât să îi încerc log­ica. În fond ce e rău în fap­tul că a făcut o baltă de apă aici? Se usucă, e cald… Poz­i­tivis­mul a început să‑l părăsească pe dom­nul opti­mist: Cum dom'ne, e nor­mal să faci aici lac de apă și noi să căl­căm în ea, că uite! se face miz­erie și se împrăștie în tot ves­tiarul! Îl adus­esem unde vroiam. Aha, deci, prob­lema este că der­an­jează pe toți ceilalți. Deci nu e nevoie să te învețe cineva cum să te com­porți la sală. E nevoie să-ți pese de ceilalți. Eu zic că asta ține de bun simț. 

Pe bandă, făcându-mi exer­cițiul obiș­nuit, am con­tin­uat să mă gân­desc la subiect. Ce tre­buie să facă părinții ca să-ți insu­fle bun simț? Nimic altceva decât să te antreneze temeinic și con­secvent în a‑i respecta pe cei din jurul tău. Ca de pildă atunci când dis­cuți cu cineva să nu te oprești în mijlocul dru­mu­lui, even­tual în locul cel mai îngust de tre­cere. Să nu arunci gunoaie pe stradă. Să nu vor­bești la tele­fon în gura mare într‑o sală unde alții au nevoie de lin­iște. Să nu-ți parchezi mașina pe tro­tuar fără să lași loc îndestulă­tor pen­tru pietoni. Să nu faci un lac de apă în ves­tiarul unei săli de sport.

Nu e nevoie să fi tre­cut prin toate aceste expe­riențe în copilărie. Nu e nevoie să testezi toate con­tex­tele sociale în care bunul simț este nece­sar. E de ajuns să ți se inoculeze insis­tent ideea că, înainte de a‑ți sat­is­face pro­pri­ile dor­ințe, tre­buie întot­deauna să te asig­uri că nu der­an­jezi pe cei din jur, că nu le afectezi viața prin faptele tale. Că le arăți respect. Pen­tru ca, la rân­dul tău, să le poți pretinde respect. Și nu, nu tre­buie să fie un exer­cițiu rațional, un fel de pro­ce­dură pe care s‑o urmezi în fiecare clipă a vieții tale, obse­dat sau agasat de oblig­a­tiv­i­tatea ei. Tre­buie să-ți intre în reflex, să fie parte a felu­lui tău de a fi, în fiecare zi, în fiecare minut. Nu poți fi per­fect, dar poți să te stră­dui să fii social­mente accept­abil.

Asta ar tre­bui să facă părinții. Dar pen­tru asta ar tre­bui ca și ei să aibă bun simț. Și, din păcate, dăm într‑o prob­lemă cir­cu­lară: un nes­imțit nu poate crea decât alți nes­imțiți.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu