O în­tâm­plare apa­rent ba­nală mi‑a pri­le­juit un mo­ment de re­flec­ție asu­pra ne­sim­ți­rii. Pe care o re­simt în con­ti­nuă creș­tere în ju­rul meu, cu fi­e­care zi care trece. Une­ori mă au­to­li­niș­tesc spu­nându-mi că, de­si­gur, mi se pare. Al­te­ori însă op­ti­mis­mul mă pă­ră­sește. La sală — un loc unde nu toc­mai abi­li­tă­țile in­te­lec­tu­ale sunt cele pe care le exer­sezi — am avut oca­zia unei me­di­ta­ții ceva mai ra­țio­nale asu­pra subiectului.

Mai în­tâi tre­buie să vă spun că atunci merg la sală obiș­nu­iesc să-mi aleg un su­biect de gân­dire. De cele mai multe ori e vorba de ceva foarte prac­tic, din ve­ci­nă­ta­tea pre­o­cu­pă­ri­lor mele co­ti­diene: cum să re­zolv o pro­blemă, cum să struc­tu­rez un trai­ning, cum să am o abor­dare mai in­te­re­santă asu­pra unui su­biect. În di­mi­neața aceea n‑am apu­cat să-mi aleg su­biec­tul, pen­tru că m‑a ales el pe mine. Când am in­trat în ves­ti­a­rul să­lii am ob­ser­vat pe jos o dâră lungă de apă care se sfâr­șea într‑o baltă de di­men­siuni res­pec­ta­bile, în drep­tul unui du­lap. Ci­neva, care în­tre timp ple­case, ie­șise din pis­cină sau din duș fără să se șteargă.

Doi domni dis­cu­tau cu voce tare, co­men­tând is­prava ne­cu­nos­cu­tu­lui. După ce au că­zut iute de acord că așa ceva nu este ac­cep­ta­bil, au ajuns in­e­vi­ta­bil la iden­ti­fi­ca­rea ca­u­ze­lor pen­tru care to­tuși fapta s‑a pe­tre­cut. Unul, mai pe­si­mist, a opi­nat că este clar vorba de o in­cu­ra­bilă ne­sim­țire. Ce­lă­lalt, ceva mai po­zi­tiv în ton, a răs­puns că poate nu e ne­sim­țire, ci pur și sim­plu e lipsă de edu­ca­ție. Cum adică? s‑a ară­tat in­tri­gat in­ter­lo­c­u­to­rul său. Păi poate pă­rin­ții n‑au avut po­si­bi­li­ta­tea să‑l ducă la sală când era co­pil și n‑a avut de unde să în­vețe cum să se com­porte, zice op­ti­mis­tul. Mda, se poate, a con­ve­nit pesimistul.

Mă mânca limba. Pe dvs. v‑a dus mama sau tata la sală? Am adre­sat în­tre­ba­rea spre cel cu vi­ziu­nea po­zi­tivă, an­ti­ci­pând răs­pun­sul după vâr­sta sa mai îna­in­tată. Nu, do­m’ne, pe vre­mea mea nu era sală! Op­ti­mis­tul zâm­bea. Și atunci de unde știți cum să vă com­por­tați aici? am con­ti­nuat cu­rios. Am vă­zut și eu cum se poartă al­ții, am mai fost pe-afară… Nu era foarte si­gur în ar­gu­men­ta­ția sa. Eu eram însă ho­tă­rât să îi în­cerc lo­gica. În fond ce e rău în fap­tul că a fă­cut o baltă de apă aici? Se usucă, e cald… Po­zi­ti­vis­mul a în­ce­put să‑l pă­ră­sească pe dom­nul op­ti­mist: Cum do­m’ne, e nor­mal să faci aici lac de apă și noi să căl­căm în ea, că uite! se face mi­ze­rie și se îm­prăș­tie în tot ves­ti­a­rul! Îl adu­se­sem unde vro­iam. Aha, deci, pro­blema este că de­ran­jează pe toți cei­lalți. Deci nu e ne­voie să te în­vețe ci­neva cum să te com­porți la sală. E ne­voie să-ți pese de cei­lalți. Eu zic că asta ține de bun simț. 

Pe bandă, fă­cându-mi exer­ci­țiul obiș­nuit, am con­ti­nuat să mă gân­desc la su­biect. Ce tre­buie să facă pă­rin­ții ca să-ți in­su­fle bun simț? Ni­mic alt­ceva de­cât să te an­tre­neze te­me­i­nic și con­sec­vent în a‑i res­pecta pe cei din ju­rul tău. Ca de pildă atunci când dis­cuți cu ci­neva să nu te oprești în mij­lo­cul dru­mu­lui, even­tual în lo­cul cel mai în­gust de tre­cere. Să nu arunci gu­noaie pe stradă. Să nu vor­bești la te­le­fon în gura mare într‑o sală unde al­ții au ne­voie de li­niște. Să nu-ți par­chezi ma­șina pe tro­tuar fără să lași loc în­des­tu­lă­tor pen­tru pie­toni. Să nu faci un lac de apă în ves­ti­a­rul unei săli de sport.

Nu e ne­voie să fi tre­cut prin toate aceste ex­pe­riențe în co­pi­lă­rie. Nu e ne­voie să tes­tezi toate con­tex­tele so­ci­ale în care bu­nul simț este ne­ce­sar. E de ajuns să ți se ino­cu­leze in­sis­tent ideea că, îna­inte de a‑ți sa­tis­face pro­pri­ile do­rințe, tre­buie în­tot­dea­una să te asi­guri că nu de­ran­jezi pe cei din jur, că nu le afec­tezi viața prin fap­tele tale. Că le arăți res­pect. Pen­tru ca, la rân­dul tău, să le poți pre­tinde res­pect. Și nu, nu tre­buie să fie un exer­ci­țiu ra­țio­nal, un fel de pro­ce­dură pe care s‑o ur­mezi în fi­e­care clipă a vie­ții tale, ob­se­dat sau aga­sat de obli­ga­ti­vi­ta­tea ei. Tre­buie să-ți in­tre în re­flex, să fie parte a fe­lu­lui tău de a fi, în fi­e­care zi, în fi­e­care mi­nut. Nu poți fi per­fect, dar poți să te stră­dui să fii so­ci­al­mente acceptabil.

Asta ar tre­bui să facă pă­rin­ții. Dar pen­tru asta ar tre­bui ca și ei să aibă bun simț. Și, din pă­cate, dăm într‑o pro­blemă cir­cu­lară: un ne­sim­țit nu poate crea de­cât alți nesimțiți.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.