Războiul cu urșii

Statul român a decis să rezolve prob­lemele cu urșii, tot mai des sem­nalate în ultima vreme: 140 de urși vor fi vânați. Prilej de nemulțu­mire pen­tru o parte din­tre români care n‑au ezi­tat să își man­i­feste deza­cor­dul cu această decizie. Este de partea lor ade­vărul sau de partea autorităților? Ori poate că ade­vărul e undeva în altă parte, iar noi ne certăm inutil și inter­minabil ca de obi­cei? Să anal­izăm câteva fapte con­crete.

În Româ­nia, după doc­u­men­tările pe care le-am făcut, există o den­si­tate medie de 8 urși la 100 km2. În unele zone, printre care munții Bucegi, den­si­tatea e chiar mai mare și urcă până pe la 20 de exem­plare la 100 km2. Iată și o hartă pre­lu­ată de pe www.carnivoremari.ro.

Acum haideți să privim o zonă din Româ­nia unde se raportează foarte multe inci­dente cu urșii: cori­dorul Văii Pra­hovei până la Brașov. Am mar­cat cu roșu pe o hartă zonele intens cir­cu­late de oameni, adică dru­murile pe care aproape con­tinuu cir­culă mașini și zonele alpine unde există o den­si­tate mare de turiști în aproape orice anotimp (pla­toul Bucegilor, dru­murile făcute până pe pla­tou, zona vâr­fului Omu). Remar­cați fap­tul că există trei culoare de cir­cu­lație intensă care core­spund exact cu zonele unde s‑a dez­voltat intens tur­is­mul:

  • zona Rucăr-Moeciu-Bran, unde s‑au umplut toate văile de pen­si­uni și dru­murile de acces afer­ente
  • valea Pra­hovei, unde nu mai e nevoie să spun că e un trafic nebun în fiecare zi, iar în week­end e îngroz­i­tor, dar nici noaptea nu e lin­iște și pace
  • zona Măneciu-Cheia-Săcele care tinde să se dez­volte și ea tur­is­tic, ca efect al supraa­glom­erării celor­lalte două zone

Această zonă de formă aprox­i­ma­tiv tri­unghi­u­lară are o suprafață de vreo 1.500 de km2, ceea ce — con­form cu den­si­tatea mențion­ată mai sus — înseamnă că este (sau ar tre­bui să fie) are­alul unei pop­u­lații de 120 — 300 de urși.

Ursul are nevoie de spațiu și lin­iște, pen­tru că — con­trar impre­siei mul­tora — este un ani­mal care preferă să evite con­tac­tul cu oamenii. Și mai are nevoie de ceva: posi­bil­i­tatea de a se deplasa liber pe spații destul de mari. Ori, dacă ne uităm la harta de mai sus, urșii din zona Bucegilor sunt prinși în cap­cana for­mată de zonele intens cir­cu­late, fiindu-le foarte difi­cil să tra­verseze spre munții înveci­nați în căutare de hrană sau lin­iște. Căci pen­tru un urs tra­ver­sarea șose­lelor intens cir­cu­late este o aven­tură înfricoșă­toare. Peste tot sunt prime­jdii, iar zgo­motele con­tinue și miro­surile străine îl des­cu­ra­jează să încerce. Așa că rămâne prins în spațiul restrâns care i‑a rămas, care se tot micșore­ază cu fiecare șosea pe care noi o mai con­struim către săl­băti­cie. E fru­mos să avem Trans­bucegi, dar pen­tru ani­male asta e încă o veste proastă.

Ce le rămâne de făcut urșilor? Din două, una: ori dis­par, ori se adaptează. Iar adaptarea înseamnă să accepte trep­tat vecină­tatea oame­nilor, să învețe să prof­ite de ea pen­tru a‑și asigura hrana. Stânile au fost întot­deauna o țintă la îndemână, mai ales că se află chiar pe ter­i­to­riul lor — prinși în cap­cana unu spațiu închis, stânile sunt și mai mult vizate ca sursă de hrană. Tomberoanele cu res­turi din mar­ginea orașu­lui sunt și ele o opți­une, la fel ca por­cul din gospodăria de lângă pădure. Încet-încet, urșii au învățat să prof­ite de vecină­tatea cu noi și s‑o exploateze cât pot de mult. Iar în această nouă ipostază ne întâl­nim și ne vom întâlni mai des cu ei. Ceea ce nu ne prea place.

Autoritățile stat­u­lui român au avut până acum o sin­gură soluție: pușca. Din păcate ea nu rezolvă prob­lema decât dacă o aplici în mod dras­tic, până la limita la care s‑ar putea să rămânem fără urși, așa cum s‑a întâm­plat în mai toată Europa occi­den­tală. De partea cealaltă, ecologiștii spun să‑i prin­dem și să‑i relocăm, dar asta nu face decât să crească den­si­tatea de urși în alte zone și să mutăm prob­lema în alta parte. Și, pe măsură ce Româ­nia se dez­voltă, vor exista tot mai multe culoare de trans­port și tur­ism care vor frag­menta are­alul urșilor, împiedicându‑i să-și trăi­ască viața în săl­băti­cie. Vrem ca Româ­nia să se dez­volte. Am vrea să mai avem și urși. Ce e de făcut?

Poate că în loc de pușcă și de relo­care tre­buie să ne gândim cum le redăm posi­bil­i­tatea de a trăi liberi, fără să fie nevoiți să se inter­secteze cu noi. Poate ne putem gândi la cori­doare eco­log­ice care să per­mită nu doar urșilor, ci tuturor ani­malelor, să cir­cule și să-și caute hrana și perechile. Poate ne putem imag­ina eco­pasaje care să tra­verseze șose­lele pe care ni le dorim fără să creeze altor specii atât de mult stres, respectându-le drep­tul de a con­viețui ală­turi de noi. Și fac pariu că atunci când vor putea trăi neîn­grădiți de oameni, urșii nu-și vor mai dori să coboare în sat. Dar dacă nu ne grăbim cu măsurile potriv­ite vom ajunge să le mod­i­ficăm com­por­ta­men­tul și să con­statăm că nu mai avem de a face cu ursul brun, ci cu ursul urban.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu