Re­gele și‑a fă­cut da­to­ria. A trăit demn, ară­tându-ne me­reu ori­zon­tul unei lumi în care mo­ra­li­ta­tea și buna cu­vi­ință sunt re­pe­rele fi­e­că­rei zile. Is­to­ria l‑a alun­gat din­tre noi și trep­tat l‑am ui­tat. În urma lui am ui­tat și va­lo­rile pe care el le re­pre­zenta. De de­parte, n‑a mai pu­tut să ne fie că­lă­uză. Nu pen­tru că el n‑ar fi vrut, ci mai cu­rând pen­tru că noi ne-am gră­bit să‑i tă­vă­lim nu­mele prin mi­ze­ria pro­pri­i­lor noas­tre mes­chi­nă­rii. Am nă­sco­cit po­vești min­ci­noase des­pre bo­t­nițe pe care ni le-ar fi pus la cu­les de stru­guri și des­pre tre­nuri tic­site cu aur cu care ar fi fu­git din țară. Și nici azi, când ade­vă­rul e lim­pede și ușor de aflat, nu ne-am vin­de­cat de ele. Unii se mai în­treabă și acum: ce‑a fă­cut pen­tru țară?

Re­gele și‑a fă­cut da­to­ria. Atâta timp cât l‑am lă­sat să și‑o facă. După ple­ca­rea lui am răs­tur­nat țara cu fun­dul în sus. Am luat pu­tu­ro­șii și ho­ții sa­te­lor și i‑am pus în frun­tea pri­mă­ri­i­lor și co­lho­zu­ri­lor. Am tor­tu­rat, pri­go­nit și chiar ne-am omorât eli­tele. Am ri­di­cat în frun­tea ță­rii anal­fa­be­ții, de­ma­go­gii și im­pos­to­rii. Am in­sta­u­rat domnia min­ciu­nii, a fur­ti­șa­gu­lui, a du­pli­ci­tă­ții. Le-am adop­tat ca noi va­lori și ne-am edu­cat co­piii să se “adap­teze” no­i­lor vre­muri. Nici as­tăzi lu­cru­rile nu s‑au schim­bat în fon­dul lor. În frun­tea ță­rii stau min­ciuna, ho­ția  și mi­to­că­nia, așe­zate acolo — la loc de cin­ste — chiar de că­tre noi, semn că încă le pre­țuim, că ele încă ne sunt va­lori na­țio­nale.

Re­gele și‑a fă­cut da­to­ria. A mu­rit trist și sin­gur, du­când cu el ul­tima ima­gine vie a unui mo­del mo­ral de la care ar fi tre­buit să în­vă­țăm cum să trăim. Pe ul­ti­mul său drum mul­ți­mea l‑a apla­u­dat. Și nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu mă gân­desc că din­tre toate ges­tu­rile de pre­țu­ire care i s‑ar fi pu­tut adresa, apla­u­zele erau cele mai pu­țin ni­me­rite pen­tru el, omul care a trăit în­tot­dea­una mo­dest, demn și dis­cret, exem­plul cel mai an­ti­te­tic al exhi­bi­ți­o­nis­mu­lui mo­dern. Pe mar­gi­nea unei străzi din Bu­cu­rești ci­neva s‑a în­cli­nat adânc și tă­cut în fața cor­te­gi­u­lui mor­tuar și asta mi‑a adus tul­bu­rare în su­flet și la­crimi în ochi. Ges­tul acela sim­plu mi s‑a pă­rut cel mai fru­mos oma­giu care ar pu­tea fi adus unui om care nici­o­dată nu și‑a în­doit spi­na­rea în fața is­to­riei ori a slă­bi­ciu­ni­lor ome­nești.

Re­gele și‑a fă­cut da­to­ria. Și a ple­cat că­tre ul­tima sa des­ti­na­ție dintr‑o gară mo­destă, sco­ro­jită și po­no­sită pe care am acoperit‑o cu o bu­ta­fo­rie me­nită să sal­veze apa­ren­țele. De jur îm­pre­jur se aud zgo­mo­tele ora­șe­lor, ma­șini care trec gră­bite, avi­oane care de­co­lează, flu­ie­ra­tul stins al câte unui tren. Pare că ni­mic nu s‑a schim­bat, ni­mic nu s‑a în­tâm­plat, pămân­tul se în­vârte ne­tul­bu­rat, viața își con­ti­nuă cur­sul obiș­nuit. Însă un­deva, în inima ță­rii, ul­ti­mul rege al Ro­mâ­niei a fost co­bo­rât în mor­mânt. Și odată cu el un ca­pi­tol al is­to­riei noas­tre s‑a în­che­iat.

Re­gele și‑a fă­cut da­to­ria. Noi încă nu.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel

    Ma as­tep­tam ca ar­ti­co­lul tau sa star­neasca in­te­res si chiar unele pa­timi. Ar fi fost in­te­re­sant sa ve­dem, de exem­plu, ce gan­deste, con­cret, cel care a ci­tit ar­ti­co­lul si a vo­tat “ener­vant”!?
    Daca su­biec­tul asta nu mai star­ne­ste in­te­res, sau ma­car co­men­ta­rii, cred ca sun­tem pe mar­gi­nea pra­pas­tiei. Nu‑i nicio exa­ge­rare…

  2. daniel

    Am pier­dut un rege. Un rege im­por­tant. Ce mi se pare mie chiar mai grav, este ceea ce am pier­dut atunci cand a ab­di­cat: Mo­nar­hia. Si nu pot sa nu spun ca, dupa pa­re­rea mea, am pierdut‑o toc­mai in le­ga­tura cu mult tram­bi­ta­tul si in­ter­pre­ta­tul “act de la 23 au­gust 1944”. Eu cred, cu ris­cul de a pa­rea com­plet de­pla­sat, ne­in­for­mat sau in­ca­pa­bil sa in­te­leg fap­tele is­to­rice, ca de­ci­zia lu­ata de rege la 23 au­gust ’44 a fost o gre­seala. Aceasta gre­seala ne‑a arun­cat in mai­nile ru­si­lor iar pe rege la cos­tat tro­nul. Eu nu cred in toate sce­na­ri­ile acele cu ru­sii care dis­tru­geau Ro­ma­nia in 24 de ore si tre­ceau mai de­parte. Azi, di­versi spi­oni si co­la­bo­ra­tori ai ru­si­lor avanseaza din nou ase­me­nea idei, cum ca ar fi bine sa fim pri­e­teni cu ru­sii ca daca se su­para ne ocupa in 24 de ore. Nici atunci si nici acum asa ceva nu era si nu este po­si­bil. Pot ex­plica dar nu e tim­pul si lo­cul aici.
    Ra­man la pa­re­rea ca re­gele a fost “sfa­tuit” si a luat o de­ci­zie gre­sita avand in ve­dere si ti­ne­re­tea si lipsa lui de ex­pe­rienta. Ru­sii nu aveau timp de pier­dut. Tre­buia sa ajunga pri­mii la Ber­lin. Asa pra­pa­diti cum eram i‑am fi in­cur­cat rau de tot. Pe asta a mi­zat An­to­ne­scu si pro­ba­bil ca ar fi ob­ti­nut con­di­tii mai bune. Ori­cum nu ne‑a re­cu­nos­cut ni­meni nici un me­rit dupa raz­boi.
    Este cel pu­tin sus­pect fap­tul ca toata me­dia, toti in­vi­ta­tii, au tra­tat ob­se­siv su­biec­tul “23 Au­gust”, intr-un cor la­u­da­tiv ab­so­lut.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.