Regele și‑a făcut datoria

Regele și‑a făcut dato­ria. A trăit demn, arătându-ne mereu ori­zon­tul unei lumi în care moral­i­tatea și buna cuvi­ință sunt reperele fiecărei zile. Isto­ria l‑a alun­gat din­tre noi și trep­tat l‑am uitat. În urma lui am uitat și val­o­rile pe care el le reprezenta. De departe, n‑a mai putut să ne fie călăuză. Nu pen­tru că el n‑ar fi vrut, ci mai curând pen­tru că noi ne-am grăbit să‑i tăvălim numele prin miz­e­ria pro­pri­ilor noas­tre meschinării. Am năs­cocit povești min­ci­noase despre bot­nițe pe care ni le-ar fi pus la cules de struguri și despre trenuri tic­site cu aur cu care ar fi fugit din țară. Și nici azi, când ade­vărul e limpede și ușor de aflat, nu ne-am vin­de­cat de ele. Unii se mai între­abă și acum: ce‑a făcut pen­tru țară?

Regele și‑a făcut dato­ria. Atâta timp cât l‑am lăsat să și‑o facă. După ple­carea lui am răs­tur­nat țara cu fun­dul în sus. Am luat putur­oșii și hoții satelor și i‑am pus în frun­tea primări­ilor și col­hozurilor. Am tor­tu­rat, prigo­nit și chiar ne-am omorât elitele. Am ridi­cat în frun­tea țării anal­fabeții, dem­a­gogii și impos­torii. Am instau­rat dom­nia min­ci­u­nii, a fur­tișag­u­lui, a duplic­ității. Le-am adop­tat ca noi val­ori și ne-am edu­cat copiii să se "adapteze" noilor vre­muri. Nici astăzi lucrurile nu s‑au schim­bat în fon­dul lor. În frun­tea țării stau min­ci­una, hoția  și mitocă­nia, așezate acolo — la loc de cin­ste — chiar de către noi, semn că încă le prețuim, că ele încă ne sunt val­ori naționale.

Regele și‑a făcut dato­ria. A murit trist și sin­gur, ducând cu el ultima imag­ine vie a unui model moral de la care ar fi tre­buit să învățăm cum să trăim. Pe ultimul său drum mulțimea l‑a aplau­dat. Și nu m‑am putut împied­ica să nu mă gân­desc că din­tre toate ges­turile de prețuire care i s‑ar fi putut adresa, aplauzele erau cele mai puțin nimerite pen­tru el, omul care a trăit întot­deauna mod­est, demn și dis­cret, exem­plul cel mai antitetic al exhibițion­is­mu­lui mod­ern. Pe mar­ginea unei străzi din București cineva s‑a încli­nat adânc și tăcut în fața corte­giu­lui mor­tuar și asta mi‑a adus tul­bu­rare în suflet și lacrimi în ochi. Ges­tul acela sim­plu mi s‑a părut cel mai fru­mos omagiu care ar putea fi adus unui om care nicio­dată nu și‑a îndoit spinarea în fața isto­riei ori a slăbi­ci­u­nilor omenești.

Regele și‑a făcut dato­ria. Și a ple­cat către ultima sa des­ti­nație dintr‑o gară mod­estă, scoro­jită și ponosită pe care am acoperit‑o cu o butaforie menită să salveze aparențele. De jur împre­jur se aud zgo­motele orașelor, mașini care trec grăbite, avioane care decolează, fluier­atul stins al câte unui tren. Pare că nimic nu s‑a schim­bat, nimic nu s‑a întâm­plat, pămân­tul se învârte netul­bu­rat, viața își con­tinuă cur­sul obiș­nuit. Însă undeva, în inima țării, ultimul rege al României a fost coborât în mor­mânt. Și odată cu el un capi­tol al isto­riei noas­tre s‑a încheiat.

Regele și‑a făcut dato­ria. Noi încă nu.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. daniel

    Ma astep­tam ca arti­colul tau sa starneasca interes si chiar unele patimi. Ar fi fost intere­sant sa vedem, de exem­plu, ce gan­deste, con­cret, cel care a citit arti­colul si a votat "ener­vant"!?
    Daca subiec­tul asta nu mai starneste interes, sau macar comen­tarii, cred ca sun­tem pe mar­ginea pra­pastiei. Nu‑i nicio exager­are…

  2. daniel

    Am pier­dut un rege. Un rege impor­tant. Ce mi se pare mie chiar mai grav, este ceea ce am pier­dut atunci cand a abdi­cat: Monarhia. Si nu pot sa nu spun ca, dupa par­erea mea, am pierdut‑o toc­mai in legatura cu mult tram­bi­tatul si inter­pre­tatul "act de la 23 august 1944". Eu cred, cu riscul de a parea com­plet deplasat, nein­for­mat sau inca­pa­bil sa inte­leg faptele istorice, ca decizia luata de rege la 23 august '44 a fost o gre­seala. Aceasta gre­seala ne‑a arun­cat in mainile rusilor iar pe rege la costat tronul. Eu nu cred in toate sce­nari­ile acele cu rusii care dis­trugeau Roma­nia in 24 de ore si tre­ceau mai departe. Azi, diversi spi­oni si colab­o­ra­tori ai rusilor avanseaza din nou aseme­nea idei, cum ca ar fi bine sa fim pri­eteni cu rusii ca daca se supara ne ocupa in 24 de ore. Nici atunci si nici acum asa ceva nu era si nu este posi­bil. Pot explica dar nu e tim­pul si locul aici.
    Raman la par­erea ca regele a fost "sfa­tuit" si a luat o decizie gre­sita avand in vedere si tineretea si lipsa lui de expe­ri­enta. Rusii nu aveau timp de pier­dut. Tre­buia sa ajunga primii la Berlin. Asa pra­pa­diti cum eram i‑am fi incur­cat rau de tot. Pe asta a mizat Antonescu si prob­a­bil ca ar fi obt­inut con­di­tii mai bune. Oricum nu ne‑a recunos­cut nimeni nici un merit dupa razboi.
    Este cel putin sus­pect fap­tul ca toata media, toti invi­tatii, au tratat obsesiv subiec­tul "23 August", intr-un cor lauda­tiv abso­lut.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu