De fiecare dată când vine vorba despre vremurile de dinainte de ’89, concetățenii mei se împart inevitabil în două mari tabere. Cum altfel? Căci pe aproape orice subiect știm să ne încolonăm disciplinați în spatele unor șabloane de gândire și să le transformăm în baricade de pe care ne scuipăm și ne înjurăm reciproc. Când vine vorba de comunism unii zic că era mai bine, alții că dimpotrivă, era mai rău. Desigur, unii dintre voi vor spune că există fel și fel de nuanțe, dar dacă e să tragem linia tranșeelor din eternul război româno-român, cam pe aici trece: era sau nu mai bine să fim comuniști?
Disputa nu e ușor de tranșat cu atât mai mult cu cât China, așa comunistă cum o știm, e pe punctul să devină cea mai mare putere economică a lumii și nu cred că va mai dura mult până când vor pretinde și supremația militară. Uite! spun unii, comunismul nu e chiar așa de neperformant. Așa o fi, dar dați-mi voie să vă reamintesc că un personaj celebru (nu mai știu care) a zis la un moment dat că ceea ce este sublim la nivelul unui popor poate fi oribil la nivelul unui individ. Adică nu sunt așa de sigur că ăștia de admiră economia Chinei și-ar dori viața chinezului de rând.
Am dat zilele astea peste niște fotografii din trecutul comunist ((Toate fotografiile sunt preluate de pe pagina File de istorie)) care mi-au reamintit de timpurile alea. Și m‑am gândit că poate ar fi bine să fac un fel de bilanț al câștigurilor aduse de democrație versus feluritele nostalgii comuniste ale compatrioților mei.
Magazinele alimentare erau nițel cam goale. Te uitai la bani (dacă îi aveai) și-ți ținea de foame. Nu era McDonald’s, nici KFC, iar șaorma cu de toate — canci! Conservele de pește erau foarte la modă (fără pește românul nu crește!) și eventual pâine multă. Nu e chiar peisajul pe care cineva cu nostalgii comuniste și l‑ar dori azi. Pe de altă parte însă alimentele erau mult, mult, mult mai sănătoase. Nu se auzise în România de toate substanțele alea dubioase (generic numite E‑uri) care se pun în orice alimente, nu te întrebai dacă ceva e vechi sau stricat pentru că știai: salamul devenea negru ca orice carne care se strică, berea se acrea șamd.
Când aveai noroc și “se băga ceva” la alimentară trebuia să stai la niște cozi care nici nu se comparau cu coada de la KFC în mall, la prânz. Era cam de zece ori mai mare și — spre deosebire de KFC — nu era sigur că mai prinzi măcar niște aripioare. Ce‑i drept, pe vremea aia puteai să faci coada “prin delegație”, adică lăsai o sacoșă la rând și veneai mai târziu. Dacă nu, stăteai frumos de vorbă cu concetățenii tăi pentru că — să nu uit să vă amintesc — pe vremea aia nu existau telefoane mobile, iar oamenii chiar vorbeau între ei. Kinky, right?
Bine, și dacă chiar vroiai să gătești ce ai cumpărat, iar partidul în înțelepciunea sa nu considerase că meriți o țeavă de gaz până în casa ta, mai trebuia să mai faci o coadă la butelii. Prilej ideal de a afla ultimele bancuri cu Leana și Nicu, după care puteai să te duci la niște băieți cu ochi albaștri ca să să dai o declarație despre atitudinea reacționară a unor elemente declasate ale societății (care au supraviețuit până azi și au și ele nostalgii comuniste). Plus că buteliile erau temeiul pentru o altă minune tehnologică și anume căruciorul de butelii, o invenție spectaculoasă care facilita transportul oricărui obiect, de la lemnele de foc pentru mamaie până la canapeaua rechiziționată de la mama.
Transportul urban era foarte bine organizat pe vremea aia, adică se știa precis că autobuzul / troleibuzul / tramvaiul nu vine decât uneori, dar nu se știa când. Iar când venea trebuia să-ți folosești imaginația ca să te urci, pentru că era deja plin, motiv pentru care circulatul pe scară era ceva uzual. Nu‑i vorbă, pe scară era mai bine decât “să te tragă curentul” înăuntru din cauza sistemului de climatizare complex. Nu vă mirați, pe vremea aia toate autobuzele aveau aer condiționat: condiția era să se deschidă geamul și să-și mute cel de lângă tine subțioara din nasul tău. Partea interesantă era că se mergea mult mai mult pe jos, 2–3 kilometri de mers nu speriau pe nimeni și erau mai puțini copii obezi.
Dacă tot am pomenit de copii, să nu uit să vă amintesc și de copilăria fericită pe care partidul le‑o organiza, ajutându‑i să cunoască îndeaproape tainele agriculturii socialiste. Fiecare an școlar începea cu cartofi, sfeclă, porumb sau — pentru olimpici și copiii de elită — struguri. Nenumărate oportunități de întărire a mușchilor și de fortificare a caracterului se iveau în astfel de împrejurări, când plodul urban dădea față‑n față cu șoarecii câmpului, nămolul tarlalei și coșurile de nuiele ale bogatelor recolte. Căci fiecare toamnă era prilej de a raporta cu mândrie noi și noi recorduri de productivitate comunistă: se făceau 10 tone la hectar, raportam 20 de tone la hectar, iar partidul decidea că 10 merg la export și restul rămân pentru noi. Pe de altă parte generațiile de atunci știau nițel mai concret ce e aia muncă și cât de greu e uneori să faci brazda să rodească.
În fine, dar foarte important, partidul avea grijă să te relaxezi după o zi de muncă. Programul TV era extrem de diversificat, conținând atât știri despre ce a mai făcut tovarășul Ceaușescu, cât și informații despre magistralele teze pe care tot el le prezentase la ultimul congres. După ce-ți clarificai dilemele ideologice puteai să urmărești programe de divertisment compuse din glume răsuflate spuse de niște inși pe care azi îi numim “marii noștri actori” sau niște excepționale filme sovietice despre dramele nerealizării producției la hectar în colhozuri. Iar dacă programul TV nu ți se părea suficient de angajant, puteai să pui mână pe niște obiecte foarte interesante numite cărți. Pe care — n‑o să vă vină să credeți — le puteai citi! Ca să devii mai deștept (deși, să recunoaștem, nu era garantată treaba cu deșteptăciunea). Partea și mai interesantă era că, după ce citeai cărțile, aveai ce să vorbești cu prietenii, adică subiecte de conversație, gen.
Mno, și-acuma o întrebare de final pentru voi: de ce dracu’ nu suntem în stare să luăm ce era bun din vremurile alea, adică mâncarea mai sănătoasă, mișcarea fizică, apropierea de realități, lecturile consistente și socializarea directă cu cei din jur și să le combinăm cu avantajele democrației? De ce trebuie să ne tânguim după comunism ca să avem ceva ce am putea chiar noi, chiar acum să facem?
13:03
Imi place exercitiul tau de tipul “in tot raul e si un bine”. Pe de alta parte, as zice ca nu era nevoie de tot raul din comunism pentru a ne da seama de tot raul de acum. In aceasta ordine de idei, cred ca, in aproape toate situatiile, politicul de atunci precum si politicul de acum sunt sursa principala a raului. Sau, in orice caz, amplificatorul raului ce are surse diverse, precum ar fi: interesele comerciale, parteneriatele mici sau mari locale, nationale sau internationale, ce se bazeaza pe interese ce nu au nimic a face cu omul de rand, cu ceea ce e bun pentru societatea romaneasca in ansamblul ei si, nu in ultimul rand, lipsa de educatie (politica, sociala, alimentara, sportiva, sanitara… etc etc etc).
De mentionat ca, din nefericire, lucrurile astea, sa le numim generic “bune”, nu functioneaza perfect niciunde in lume sau, mai grav, au inceput sa functioneze din ce in ce mai prost peste tot. Pana si in Elvetia, care poate fi considerata standardul maxim in domeniul acestor lucruri “bune”, despre care vorbesti, apar semne ale “raului”. Cunosc bine aceasta tara si stiu ce spun.…
8:03
Nu suntem în stare să preluăm ce a fost bun pt că ne‑a lovit deșteptăciunea și lenea și vrem să ne dea și să ne facă cineva oricine dar nu noi, încă suntem tributari ideii de tătucă bun să ne poarte de grijă.