Se apro­pie sfâr­și­tul de an și tot nea­mul ro­mâ­nesc se pre­gă­tește de săr­bă­tori. Iar o să au­zim des­pre zur­gă­lăi și spi­ri­tul Cră­ci­u­nu­lui, iar o să ni se amin­tească să fim buni, să do­năm, să cum­pă­răm, să ne ve­se­lim. Și, ghici ce? chiar așa o să fa­cem. Ni­meni nu se în­ghe­suie să ne amin­tească de un pic de cum­pă­tare. Nici chiar far­ma­ciș­tii — ei ne vor po­vesti din nou des­pre Tri­fer­ment, Co­le­bil și alte ha­puri care ne ajută să ne în­do­păm creș­ti­nește fără spaima indigestiei.

Nu știu dacă v‑ați gân­dit la treaba asta, dar noi ro­mâ­nii — și pro­ba­bil și alte po­poare mai săr­mane la minte și la edu­ca­ție, cum ar fi ru­șii și ucrai­ne­nii — avem încă o men­ta­li­tate de slugi. Se vede treaba asta după cum în­țe­le­gem să ne dis­trăm: mân­care și bă­u­tură în ex­ces, așa cum fă­ceau odi­ni­oară slu­gile bo­ie­ru­lui când stă­pâ­nii nu erau acasă ori atunci când le în­gă­du­iau să aibă o zi de ră­gaz. Nici urmă de ra­fi­na­ment sau de sub­ti­li­tăți gas­tro­no­mice. Doar bu­cu­ria pri­mi­tivă a în­fu­le­ca­tu­lui gră­bit: cât mai mult și cât mai repede.

Can­ti­ta­tea do­mină săr­bă­to­rile noas­tre, fie că sunt emi­na­mente ve­sele pre­cum Cră­ci­u­nul, fie că ar tre­bui să fie mai de­grabă triste pre­cum Paș­tele. Și la naș­tere și la în­mor­mân­tare ce­re­mo­n­i­a­lul sfâr­șește prin ex­ces. Sa­late bo­euf care n‑au nici urmă de carne de vită (sic!) dar abu­ndă în maio­neze grase și car­tofi să­ți­oși. Sar­male inun­date de smân­tână, ală­turi de eterna mă­mă­ligă din po­rumb. Frip­turi în so­suri grele. Pră­ji­turi și co­zo­naci. Cât mai mult, cât mai gras, cât mai să­țios. Ca să sim­țim fe­ri­ci­rea ma­țu­lui ce stă să plez­nească de atâta plăcere.

Iar dea­su­pra tre­buie mu­sai tur­nată bă­u­tură din bel­șug. Nici­de­cum li­cori fine sau vi­nuri în­ve­chite. Mai de­grabă țu­ică și vi­nuri proas­pete, căci fe­ri­ci­rea gas­tro­no­mică tre­buie com­bi­nată ne­a­pă­rat cu ver­ti­jul ra­pid al al­co­o­lu­lui, alt­min­teri plă­ce­rea nu e în­treagă. Gre­cii an­tici spu­neau că a bea vi­nul ne­în­doit cu apă este o lipsă de ci­vi­li­za­ție, căci eu­fo­ria tre­buie cres­cută trep­tat și păs­trată la nive­lul la care spi­ri­tul este dez­inhi­bat și con­ver­sa­ția este sti­mu­lată. Nouă ne place mai re­pede be­ția abruptă, ne­răb­da­rea slu­gii de a se cher­cheli ne­în­târ­ziat, până nu s‑o răzgândi stă­pâ­nul și ne‑o lua che­ile de la că­mara cu băutură.

Hai no­roc și dați și voi piftia aia mai aproape…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.