Măr­tu­ri­sesc că am avut aș­tep­tări mai mari de la anul cen­te­na­ru­lui ro­mâ­nesc. Nu știu ce anume m‑aș fi aș­tep­tat să văd, dar cu si­gu­ranță aș fi vrut să sim­țim cu to­ții un pic de bu­cu­rie pen­tru ani­ver­sa­rea noas­tră, ames­te­cată cu ceva mai multă res­pon­sa­bi­li­tate pen­tru ceea ce fa­cem azi și ceea ce plă­nuim pen­tru mâine. N‑a prea fost să fie așa. Ni­mic no­ta­bil nu s‑a în­tâm­plat, poate doar — dim­po­trivă — în­vră­j­bi­rea din­tre noi a atins culmi ne­bă­nu­ite, iar va­lo­rile noas­tre mo­rale, cele pe care ar fi tre­buit să ni le amin­tim într-un ast­fel de an, au în­ce­put să fie în­lo­cu­ite cu pă­cate ri­di­cate la ran­gul de vir­tuți. Ho­ții tre­buie ier­tați, min­ci­no­șii tre­buie ad­mi­rați, proș­tii tre­buie pro­mo­vați.

E un an în care mi s‑a spus de că­tre mai mulți, în fe­lu­rite forme, că nu se cu­vine să vor­besc des­pre de­fec­tele ro­mâ­ni­lor. Pen­tru că asta e do­vada lip­sei de pa­tri­o­tism. Sun­tem (aproape) toți de acord că e prea multă co­rup­ție, că mulți po­li­ti­cie­nii au de­ve­nit exem­ple de ho­ție și min­ciună, că al­co­o­lis­mul în me­di­ile să­race e o mare pro­blemă, că sis­te­mul de să­nă­tate e o glumă proastă, că edu­ca­ția e con­ti­nuă scă­dere ca­li­ta­tivă și com­pe­tența e tot mai greu de gă­sit, că in­fras­truc­tura e la pământ și ni­mă­nui nu pare să‑i pese. Dar nu tre­buie să vor­bim tare des­pre asta pen­tru că e lipsă de pa­tri­o­tism. Dim­po­trivă, ce ne lip­sește nouă este să lă­u­dăm țara noas­tră cea fru­moasă, căci dacă ceva nu merge bine aici e pen­tru că stră­i­nii ne fură și ne vor­besc de rău. Cum s‑ar zice Ro­mâ­nia e hoață, proastă, be­țivă și in­com­pe­tentă, dar ca s‑o aju­tăm nu tre­buie să‑i po­me­nim de­fec­tele, ci s‑o în­cu­ra­jăm că e fru­moasă și ne­drep­tă­țită. Ce să zic, foarte in­te­li­gentă abor­dare! O să ne ducă de­parte, pre­cis.

Sta­tul ro­mân nu s‑a prea chi­nuit să or­ga­ni­zeze vreun eve­ni­ment mă­reț cu pri­le­jul cen­te­na­ru­lui. Sin­gura ches­tie care s‑a do­rit me­mo­ra­bilă a fost inau­gu­ra­rea ce­lei de‑a doua mons­tru­o­zi­tăți gi­gan­tice, după Casa Po­po­ru­lui: ca­te­drala care ne va mân­tui. Nici aia nu e încă gata, au inaugurat‑o “la roșu” din lipsă de alte re­a­li­zări. Je­nant. În rest doar vorbe um­flate, pa­tri­o­tism de ope­retă, pro­mi­siuni de­șarte și min­ciuni cât cu­prinde. Doar atât pu­tem după 100 de ani is­to­rie?

* * *

Acum un an de zile ne în­tre­bam în con­si­liul de ad­mi­nis­tra­ție al Rom­silva ce ar tre­bui să facă sil­vi­cul­to­rii ca să mar­cheze cen­te­na­rul. Ideea cea mai la în­demână pă­rea să plan­tăm ceva, un­deva. Dar de plan­tat se tot plan­tează la mai toate oca­zi­ile. Sim­țeam toți că e ne­voie de ceva mai me­mo­ra­bil de­cât atât. Și atunci mie mi‑a ve­nit o idee pe care am spus‑o cu voce tare: ce-ar fi dacă am marca într-un fel punc­tul unde se în­tâl­nesc cele trei mari pro­vin­cii ro­mâ­nești care s‑au unit la 1918? Bă­nu­iam că e un­deva în fond fo­res­tier, la gra­nița din­tre Bu­zău, Vran­cea și Co­va­sna1. Ni s‑a pă­rut tu­tu­ror o idee in­te­re­santă. Și am în­ce­put să lu­crăm la ea.

Am fi vrut cu to­ții ceva mai re­mar­ca­bil. O con­struc­ție poate mai im­po­zantă, poate mai re­pre­zen­ta­tivă ar­hi­tec­tu­ral pen­tru ro­mâni. Sau poate mai ar­tis­tică. Dar în Ro­mâ­nia bi­ro­cra­tică de azi e greu să faci așa ceva. Punc­tul se află pe o pă­șune a co­mu­nei Vin­tilă Vodă, iar ca să faci o con­struc­ție cu o am­prentă mai mare de 50 mp tre­buie scoa­tere din fo­lo­sință prin ho­tă­râre de gu­vern. Adică un an de plim­bat hâr­tii, fără nici o ga­ran­ție de re­u­șită, căci un con­si­liu de ad­mi­nis­tra­ție “teh­no­crat” nu avea șanse de sus­ți­nere de la un gu­vern pe­se­dist. Pen­tru o operă de artă era prea pu­țin timp pen­tru a lansa con­cur­sul de con­cepte și a fi­na­liza la timp. Am res­pins cu to­ții ideea am­pla­să­rii unei cruci, ni s‑a pă­rut că nu tre­buie să mar­căm punc­tul acela ca pe un mor­mânt. Așa că după mai multe va­ri­ante aban­do­nate, am ales‑o pe sin­gura fe­za­bilă: un ob­ser­va­tor montan care să per­mită că­lă­to­ru­lui să pri­vească spre cele trei pro­vin­cii ale Ro­mâ­niei.

Nu e greu să ai idei, greu e să le pui în prac­tică. Punc­tul era ac­ce­si­bil doar până pe la sfâr­și­tul lui sep­tem­brie, după aceea vre­mea face de obi­cei im­po­si­bile orice lu­crări — e frig, plouă sau chiar ninge. Ni­meni nu știa cum va arăta toamna lui 2018 în munte. Am avut însă o echipă care a pus foarte mult su­flet în re­a­li­za­rea aces­tui pro­iect și care a fă­cut po­si­bilă fi­na­li­za­rea la timp cu toate că în­treaga lună iu­lie nu s‑a pu­tut lu­cra de­loc din ca­uza nesfâr­și­te­lor ploi. Cor­nel Pi­tiș, di­rec­to­rul di­rec­ției sil­vice Bu­zău me­rită toată re­cu­noș­tința pen­tru con­tri­bu­ția lui: s‑a do­cu­men­tat des­pre punc­tul de in­ter­sec­ție al pro­vin­ci­i­lor la 1918, a gă­sit lo­cul pe te­ren, a con­vins au­to­ri­tă­țile lo­cale și ju­de­țene mă­car să nu se stea în cale dacă de aju­tat nu prea aveau de gând, a co­or­do­nat lu­cră­rile pe te­ren și a or­ga­ni­zat inau­gu­ra­rea pe 14 sep­tem­brie. Ală­turi de el s‑a aflat tot tim­pul Ci­prian Pa­honțu, di­rec­to­rul ge­ne­ral al Rom­silva, care l‑a aju­tat să treacă peste tot fe­lul de im­pe­di­mente teh­nice sau bi­ro­cra­tice. Mă în­clin în fața pro­fe­sio­na­lis­mu­lui în­tre­gii echipe de pro­iect.

Iar re­zul­ta­tul arată așa:

Pre­cum musca la arat, la inau­gu­rare a apă­rut și gu­ver­nul, dar dom­nul mi­nis­tru nu s‑a de­ran­jat până acolo. L‑a tri­mis pe se­cre­ta­rul de stat de la pă­duri prin care ne‑a trans­mis un me­saj într‑o limbă de lemn, plin de tru­isme și pla­ti­tu­dini, cum îi stă bine ori­că­rui po­li­truc mo­dern. Dar nu i‑am dus lipsa. Au fost câ­teva sute de oa­meni pre­zenți, sil­vici și nu nu­mai. Spre fi­e­care pro­vin­cie a fost pus câte un pa­nou care enu­meră per­so­na­li­tă­țile im­por­tante din ști­ință, cul­tură și is­to­rie, pre­cum cei care au con­tri­buit ma­jor la unire. Pro­ba­bil că nu vor re­zista peste iarnă, nu pă­reau su­fi­cient de du­ra­bile. S‑au fă­cut și mar­caje tu­ris­tice spre cele trei pro­vin­cii, unul spre ca­ba­nele Giur­gi­u­lui în Vran­cea, al­tul spre va­lea Bâsca Mică în Bu­zău și unul spre po­iana Be­ne­dek în Co­va­sna. Cei de la Aso­ci­a­ția Montană Car­pați vor ajuta și ei (sper că la vară își vor ține pro­mi­siu­nea) ca tra­se­ele să fie în­re­gis­trate ofi­cial, iar punc­tul să fie sem­na­lat tu­ris­tic pe Via Car­pa­tica (tra­seul eu­ro­pean montan E8, banda ro­șie care stră­bate cul­mile Car­pa­ți­lor) pen­tru a de­veni o re­fe­rință.

Deci, dacă aveți drum prin zonă, mer­geți până la ob­ser­va­to­rul montan. Veți pu­tea po­vesti și al­tora că ați fost în inima Ro­mâ­niei.


Note:


  1. Pen­tru cei care sunt in­te­re­sați, ac­tu­a­lul punct de în­tâl­nire al ce­lor trei pro­vin­cii se gă­sește pu­țin mai la nord, un­deva în șaua Goru, cam la ju­mă­ta­tea dis­tan­ței din­tre vâr­fu­rile Lă­că­uți și Goru, cele mai îna­lte din mun­ții Vran­cei. []

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.