Mărturisesc că am avut așteptări mai mari de la anul centenarului românesc. Nu știu ce anume m‑aș fi așteptat să văd, dar cu siguranță aș fi vrut să simțim cu toții un pic de bucurie pentru aniversarea noastră, amestecată cu ceva mai multă responsabilitate pentru ceea ce facem azi și ceea ce plănuim pentru mâine. N‑a prea fost să fie așa. Nimic notabil nu s‑a întâmplat, poate doar — dimpotrivă — învrăjbirea dintre noi a atins culmi nebănuite, iar valorile noastre morale, cele pe care ar fi trebuit să ni le amintim într-un astfel de an, au început să fie înlocuite cu păcate ridicate la rangul de virtuți. Hoții trebuie iertați, mincinoșii trebuie admirați, proștii trebuie promovați.
E un an în care mi s‑a spus de către mai mulți, în felurite forme, că nu se cuvine să vorbesc despre defectele românilor. Pentru că asta e dovada lipsei de patriotism. Suntem (aproape) toți de acord că e prea multă corupție, că mulți politicienii au devenit exemple de hoție și minciună, că alcoolismul în mediile sărace e o mare problemă, că sistemul de sănătate e o glumă proastă, că educația e continuă scădere calitativă și competența e tot mai greu de găsit, că infrastructura e la pământ și nimănui nu pare să‑i pese. Dar nu trebuie să vorbim tare despre asta pentru că e lipsă de patriotism. Dimpotrivă, ce ne lipsește nouă este să lăudăm țara noastră cea frumoasă, căci dacă ceva nu merge bine aici e pentru că străinii ne fură și ne vorbesc de rău. Cum s‑ar zice România e hoață, proastă, bețivă și incompetentă, dar ca s‑o ajutăm nu trebuie să‑i pomenim defectele, ci s‑o încurajăm că e frumoasă și nedreptățită. Ce să zic, foarte inteligentă abordare! O să ne ducă departe, precis.
Statul român nu s‑a prea chinuit să organizeze vreun eveniment măreț cu prilejul centenarului. Singura chestie care s‑a dorit memorabilă a fost inaugurarea celei de‑a doua monstruozități gigantice, după Casa Poporului: catedrala care ne va mântui. Nici aia nu e încă gata, au inaugurat‑o “la roșu” din lipsă de alte realizări. Jenant. În rest doar vorbe umflate, patriotism de operetă, promisiuni deșarte și minciuni cât cuprinde. Doar atât putem după 100 de ani istorie?
* * *
Acum un an de zile ne întrebam în consiliul de administrație al Romsilva ce ar trebui să facă silvicultorii ca să marcheze centenarul. Ideea cea mai la îndemână părea să plantăm ceva, undeva. Dar de plantat se tot plantează la mai toate ocaziile. Simțeam toți că e nevoie de ceva mai memorabil decât atât. Și atunci mie mi‑a venit o idee pe care am spus‑o cu voce tare: ce-ar fi dacă am marca într-un fel punctul unde se întâlnesc cele trei mari provincii românești care s‑au unit la 1918? Bănuiam că e undeva în fond forestier, la granița dintre Buzău, Vrancea și Covasna1. Ni s‑a părut tuturor o idee interesantă. Și am început să lucrăm la ea.
Am fi vrut cu toții ceva mai remarcabil. O construcție poate mai impozantă, poate mai reprezentativă arhitectural pentru români. Sau poate mai artistică. Dar în România birocratică de azi e greu să faci așa ceva. Punctul se află pe o pășune a comunei Vintilă Vodă, iar ca să faci o construcție cu o amprentă mai mare de 50 mp trebuie scoatere din folosință prin hotărâre de guvern. Adică un an de plimbat hârtii, fără nici o garanție de reușită, căci un consiliu de administrație “tehnocrat” nu avea șanse de susținere de la un guvern pesedist. Pentru o operă de artă era prea puțin timp pentru a lansa concursul de concepte și a finaliza la timp. Am respins cu toții ideea amplasării unei cruci, ni s‑a părut că nu trebuie să marcăm punctul acela ca pe un mormânt. Așa că după mai multe variante abandonate, am ales‑o pe singura fezabilă: un observator montan care să permită călătorului să privească spre cele trei provincii ale României.
Nu e greu să ai idei, greu e să le pui în practică. Punctul era accesibil doar până pe la sfârșitul lui septembrie, după aceea vremea face de obicei imposibile orice lucrări — e frig, plouă sau chiar ninge. Nimeni nu știa cum va arăta toamna lui 2018 în munte. Am avut însă o echipă care a pus foarte mult suflet în realizarea acestui proiect și care a făcut posibilă finalizarea la timp cu toate că întreaga lună iulie nu s‑a putut lucra deloc din cauza nesfârșitelor ploi. Cornel Pitiș, directorul direcției silvice Buzău merită toată recunoștința pentru contribuția lui: s‑a documentat despre punctul de intersecție al provinciilor la 1918, a găsit locul pe teren, a convins autoritățile locale și județene măcar să nu se stea în cale dacă de ajutat nu prea aveau de gând, a coordonat lucrările pe teren și a organizat inaugurarea pe 14 septembrie. Alături de el s‑a aflat tot timpul Ciprian Pahonțu, directorul general al Romsilva, care l‑a ajutat să treacă peste tot felul de impedimente tehnice sau birocratice. Mă înclin în fața profesionalismului întregii echipe de proiect.
Iar rezultatul arată așa:
Precum musca la arat, la inaugurare a apărut și guvernul, dar domnul ministru nu s‑a deranjat până acolo. L‑a trimis pe secretarul de stat de la păduri prin care ne‑a transmis un mesaj într‑o limbă de lemn, plin de truisme și platitudini, cum îi stă bine oricărui politruc modern. Dar nu i‑am dus lipsa. Au fost câteva sute de oameni prezenți, silvici și nu numai. Spre fiecare provincie a fost pus câte un panou care enumeră personalitățile importante din știință, cultură și istorie, precum cei care au contribuit major la unire. Probabil că nu vor rezista peste iarnă, nu păreau suficient de durabile. S‑au făcut și marcaje turistice spre cele trei provincii, unul spre cabanele Giurgiului în Vrancea, altul spre valea Bâsca Mică în Buzău și unul spre poiana Benedek în Covasna. Cei de la Asociația Montană Carpați vor ajuta și ei (sper că la vară își vor ține promisiunea) ca traseele să fie înregistrate oficial, iar punctul să fie semnalat turistic pe Via Carpatica (traseul european montan E8, banda roșie care străbate culmile Carpaților) pentru a deveni o referință.
Deci, dacă aveți drum prin zonă, mergeți până la observatorul montan. Veți putea povesti și altora că ați fost în inima României.
Note:
Lasă un comentariu