În inima României

Măr­turis­esc că am avut aștep­tări mai mari de la anul cen­te­naru­lui româ­nesc. Nu știu ce anume m‑aș fi aștep­tat să văd, dar cu sig­u­ranță aș fi vrut să simțim cu toții un pic de bucurie pen­tru aniver­sarea noas­tră, ameste­cată cu ceva mai multă respon­s­abil­i­tate pen­tru ceea ce facem azi și ceea ce plănuim pen­tru mâine. N‑a prea fost să fie așa. Nimic nota­bil nu s‑a întâm­plat, poate doar — dim­potrivă — învrăjbirea din­tre noi a atins culmi nebă­nu­ite, iar val­o­rile noas­tre morale, cele pe care ar fi tre­buit să ni le amintim într-un ast­fel de an, au început să fie înlocuite cu păcate ridi­cate la ran­gul de vir­tuți. Hoții tre­buie ier­tați, min­ci­noșii tre­buie admi­rați, proștii tre­buie pro­movați.

E un an în care mi s‑a spus de către mai mulți, în felu­rite forme, că nu se cuvine să vorbesc despre defectele românilor. Pen­tru că asta e dovada lip­sei de patri­o­tism. Sun­tem (aproape) toți de acord că e prea multă corupție, că mulți politi­cienii au devenit exem­ple de hoție și min­ci­ună, că alcoolis­mul în medi­ile sărace e o mare prob­lemă, că sis­temul de sănă­tate e o glumă proastă, că edu­cația e con­tinuă scădere cal­i­ta­tivă și com­pe­tența e tot mai greu de găsit, că infra­struc­tura e la pământ și nimănui nu pare să‑i pese. Dar nu tre­buie să vor­bim tare despre asta pen­tru că e lipsă de patri­o­tism. Dim­potrivă, ce ne lipsește nouă este să lăudăm țara noas­tră cea fru­moasă, căci dacă ceva nu merge bine aici e pen­tru că străinii ne fură și ne vorbesc de rău. Cum s‑ar zice Româ­nia e hoață, proastă, bețivă și incom­pe­tentă, dar ca s‑o ajutăm nu tre­buie să‑i pomenim defectele, ci s‑o încu­ra­jăm că e fru­moasă și nedrep­tățită. Ce să zic, foarte inteligentă abor­dare! O să ne ducă departe, pre­cis.

Statul român nu s‑a prea chi­nuit să orga­nizeze vreun eveni­ment măreț cu prile­jul cen­te­naru­lui. Sin­gura chestie care s‑a dorit mem­o­ra­bilă a fost inau­gu­rarea celei de‑a doua mon­struoz­ități gigan­tice, după Casa Poporu­lui: cat­e­drala care ne va mân­tui. Nici aia nu e încă gata, au inaugurat‑o "la roșu" din lipsă de alte real­izări. Jenant. În rest doar vorbe umflate, patri­o­tism de operetă, promi­si­uni deșarte și min­ci­uni cât cuprinde. Doar atât putem după 100 de ani isto­rie?

* * *

Acum un an de zile ne între­bam în con­sil­iul de admin­is­trație al Rom­silva ce ar tre­bui să facă sil­vicul­torii ca să marcheze cen­te­narul. Ideea cea mai la îndemână părea să plan­tăm ceva, undeva. Dar de plan­tat se tot plantează la mai toate ocazi­ile. Simțeam toți că e nevoie de ceva mai mem­o­ra­bil decât atât. Și atunci mie mi‑a venit o idee pe care am spus‑o cu voce tare: ce-ar fi dacă am marca într-un fel punc­tul unde se întâl­nesc cele trei mari provincii românești care s‑au unit la 1918? Bănuiam că e undeva în fond forestier, la granița din­tre Buzău, Vrancea și Cov­asna1. Ni s‑a părut tuturor o idee intere­santă. Și am început să lucrăm la ea.

Am fi vrut cu toții ceva mai remar­ca­bil. O con­strucție poate mai impozantă, poate mai reprezen­ta­tivă arhi­tec­tural pen­tru români. Sau poate mai artis­tică. Dar în Româ­nia biro­crat­ică de azi e greu să faci așa ceva. Punc­tul se află pe o pășune a comunei Vin­tilă Vodă, iar ca să faci o con­strucție cu o amprentă mai mare de 50 mp tre­buie scoatere din folos­ință prin hotărâre de guvern. Adică un an de plim­bat hâr­tii, fără nici o garanție de reușită, căci un con­siliu de admin­is­trație "tehno­crat" nu avea șanse de susținere de la un guvern pesedist. Pen­tru o operă de artă era prea puțin timp pen­tru a lansa con­cur­sul de con­cepte și a final­iza la timp. Am respins cu toții ideea amplasării unei cruci, ni s‑a părut că nu tre­buie să mar­căm punc­tul acela ca pe un mor­mânt. Așa că după mai multe vari­ante aban­do­nate, am ales‑o pe sin­gura fez­abilă: un obser­va­tor mon­tan care să per­mită călă­toru­lui să privească spre cele trei provincii ale României.

Nu e greu să ai idei, greu e să le pui în prac­tică. Punc­tul era acce­si­bil doar până pe la sfârși­tul lui sep­tem­brie, după aceea vre­mea face de obi­cei imposi­bile orice lucrări — e frig, plouă sau chiar ninge. Nimeni nu știa cum va arăta toamna lui 2018 în munte. Am avut însă o echipă care a pus foarte mult suflet în realizarea aces­tui proiect și care a făcut posi­bilă finalizarea la timp cu toate că întreaga lună iulie nu s‑a putut lucra deloc din cauza nes­fârșitelor ploi. Cor­nel Pitiș, direc­torul direcției sil­vice Buzău mer­ită toată recunoșt­ința pen­tru con­tribuția lui: s‑a doc­u­men­tat despre punc­tul de inter­secție al provinci­ilor la 1918, a găsit locul pe teren, a con­vins autoritățile locale și județene măcar să nu se stea în cale dacă de aju­tat nu prea aveau de gând, a coor­do­nat lucrările pe teren și a orga­ni­zat inau­gu­rarea pe 14 sep­tem­brie. Ală­turi de el s‑a aflat tot tim­pul Ciprian Pahonțu, direc­torul gen­eral al Rom­silva, care l‑a aju­tat să treacă peste tot felul de imped­i­mente tehnice sau biro­crat­ice. Mă înclin în fața pro­fe­sion­al­is­mu­lui întregii echipe de proiect.

Iar rezul­tatul arată așa:

Pre­cum musca la arat, la inau­gu­rare a apărut și guver­nul, dar dom­nul min­istru nu s‑a der­an­jat până acolo. L‑a trimis pe sec­re­tarul de stat de la păduri prin care ne‑a trans­mis un mesaj într‑o limbă de lemn, plin de tru­isme și plat­i­tu­dini, cum îi stă bine oricărui politruc mod­ern. Dar nu i‑am dus lipsa. Au fost câteva sute de oameni prezenți, sil­vici și nu numai. Spre fiecare provin­cie a fost pus câte un panou care enu­meră per­son­al­itățile impor­tante din ști­ință, cul­tură și isto­rie, pre­cum cei care au con­tribuit major la unire. Prob­a­bil că nu vor rezista peste iarnă, nu păreau sufi­cient de dura­bile. S‑au făcut și mar­caje tur­is­tice spre cele trei provincii, unul spre cabanele Giurgiu­lui în Vrancea, altul spre valea Bâsca Mică în Buzău și unul spre poiana Benedek în Cov­asna. Cei de la Aso­ci­ația Mon­tană Carpați vor ajuta și ei (sper că la vară își vor ține promi­si­unea) ca traseele să fie înreg­is­trate ofi­cial, iar punc­tul să fie sem­nalat tur­is­tic pe Via Carpat­ica (traseul euro­pean mon­tan E8, banda roșie care stră­bate cul­mile Carpaților) pen­tru a deveni o refer­ință.

Deci, dacă aveți drum prin zonă, mergeți până la obser­va­torul mon­tan. Veți putea povesti și altora că ați fost în inima României.

  1. Pen­tru cei care sunt intere­sați, actu­alul punct de întâl­nire al celor trei provincii se găsește puțin mai la nord, undeva în șaua Goru, cam la jumă­tatea dis­tanței din­tre vâr­furile Lăcăuți și Goru, cele mai înalte din munții Vran­cei. []

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu