1000 de zile în Romsilva (II)

Sil­vi­cul­tura este o cora­bie în derivă și asta nu de azi, de ieri, ci de acum 30 de ani. Diverse per­son­aje au râvnit să ajungă la con­duc­erea ei, dar nici unul din­tre ele nu a avut mintea și put­erea de a se ridica la nivelul unui ade­vărat lider. Mai toți s‑au mulțu­mit să fie mar­i­onete mai mult sau mai puțin obe­di­ente ale put­erii politice care i‑a urcat pe scaunele min­is­te­ri­ale sau direc­to­ri­ale, con­vinși poate în sinea lor că, de fapt, asta înseamnă să îți iei respon­s­abil­i­tatea admin­istrării a mil­ioane de hectare de pădure, adică a plămânu­lui verde al României. Incom­pe­tența man­age­men­tu­lui a influ­ențat major soarta sil­vi­cul­turii și a fost printre prin­ci­palele cauze pen­tru mul­ti­plele prob­leme cu care pădurea și sec­torul forestier se con­fruntă acum.

O lămurire supli­men­tară: sil­vi­cul­tura în comu­nism nu a fost mai brează din punct de vedere man­age­r­ial, dar a reușit să mențină (prin frică) o dis­ci­plină destul de strictă. În plus, lipsa sec­toru­lui pri­vat, deci a îmbogățirii exce­sive pe spatele pădurii, făcea ca mar­ile abuzuri să fie lip­site de sens. De ce să despă­durești suprafețe mari sau să fal­si­fici grosolan acte de punere în val­oare dacă banii nu ajung la tine, iar pedeapsa era aproape sig­ură? Asta nu înseamnă că era mai bine în comu­nism, ci doar că oamenii sunt pre­cauți: nu fură decât când li se pare că nu vor fi prinși. Și când sunt încu­ra­jați să fure de către un sis­tem com­plet dezor­ga­ni­zat.

* * *

Ca să faci man­age­ment per­for­mant ai nevoie de niște obiec­tive clare, de autori­tatea de a lua decizii și respon­s­abil­i­tatea de a‑ți asuma con­secințele lor. Și mai ai nevoie de un sis­tem care să măsoare per­for­manța acți­u­nilor pe care le între­prinzi, o modal­i­tate de a cuan­tifica cât de bine ai decis și ai imple­men­tat. Pare sim­plu și logic, dar din păcate exact lucrurile astea lipsesc în sil­vi­cul­tură de 30 de ani. Nicio­dată nu a fost clar ce obiec­tive se urmăresc. Cei ce au avut autori­tatea decizion­ală au încer­cat să scape de orice respon­s­abil­i­tate și s‑o mute pe umerii altora. Iar de măsurat, nu s‑a măsurat nicio­dată nimic. Nimic rel­e­vant.

Min­is­terul a fost cam­pi­onul con­fuziei. Zeci de ani s‑a tot dis­cu­tat despre elab­o­rarea unei strate­gii forestiere naționale și nimic nu s‑a întâm­plat. De curând a apărut un ast­fel de doc­u­ment care relatează o sumă de plat­i­tu­dini într-un lim­baj biro­cratic, de lemn. Nimic util nu se poate extrage din acel doc­u­ment. Ce urmărim la nivel național din punct de vedere al dome­ni­u­lui forestier? Un fel de să facem să fie bine, ca să nu fie rău. Nici nu e de mirare că lucrurile stau așa când per­son­ajele care pop­ulează min­is­terul sunt aprox­i­ma­tiv ace­leași fig­uri mediocre, lip­site de idei și per­spec­tivă, care nu înțe­leg mis­i­unea insti­tuției în care se află și sunt pre­ocu­pate mai degrabă de con­sol­i­darea pro­pri­u­lui scaun și sporirea priv­i­legi­ilor pe care le-ar putea avea.

Rareori au fost miniștri cu o min­imă înțelegere a dome­ni­u­lui, de cele mai multe ori în frun­tea min­is­teru­lui au ajuns diverși politruci bol­navi de sufi­ciență și corupție, inca­pa­bili să înțe­leagă sub­til­itățile unei politici forestiere, incom­pe­tenți din punct de vedere man­age­r­ial. Con­sil­iul de admin­is­trație al Rom­silva, prin­ci­palul instru­ment pe care l‑ar fi avut la îndemână pen­tru a pune în prac­tică o politică forestieră, măcar în pădurile de stat, a rămas nefolosit. Fiecare min­istru a încer­cat cu mai mult sau mai puțin suc­ces să-și impună un direc­tor gen­eral la Rom­silva, care să‑l servească cu loial­i­tate. Iar direc­torii gen­er­ali și-au creat la rân­dul lor mecan­is­mul de val­i­dare ofi­cială al pro­pri­ilor decizii: un con­siliu de admin­is­trație for­mat din sub­al­terni, care să susțină fără să crâc­nească toate ideile și iniția­tivele șefu­lui suprem. Orice por­cărie ar fi fost comisă nu putea fi vina direc­toru­lui pen­tru că fus­ese apro­bată de con­sil­iul de admin­is­trație. Iar respon­s­abil­i­tatea con­sili­ilor de admin­is­trație nu a fost nicio­dată luată în dis­cuție. Mai rău, mod­elul acesta de dezor­ga­ni­zare stu­di­ată a fost copiat și la nivelul direcți­ilor sil­vice.

Așa se face că Rom­silva a făcut de‑a lun­gul a 30 de ani tot soiul de investiții aiuris­tice în obiec­tive com­plet inutile: cabane neter­mi­nate, fabrici de sucuri care n‑au funcționat nicio­dată, insta­lații pe care nu le‑a folosit nimeni vre­o­dată. Sumele irosite ajung la val­ori ireale atunci când aduni tot ce s‑a dus pe apa sâm­betei, dar aproape nici una din­tre aceste chel­tu­ieli nu a fost făcută din pură prostie. De fiecare dată cineva a avut ceva de câști­gat. Poate vreun sil­vic cu funcție, poate vreun dep­u­tat, poate vreun spon­sor impor­tant al vre­unui par­tid politic. Pe acte totul e ok, nu se poate demon­stra nici o vinovăție, lucră­turile sunt per­fect acoperite legal, cu pro­cese ver­bale și e imposi­bil să mai descâl­cești ițele com­pli­cate ale aces­tor afac­eri dubioase. Ca peste tot în admin­is­trația românească de stat există o extra­or­di­nară ști­ință de a acoperi sau de a face inviz­ibilă corupția și incom­pe­tența prin meșteșugite țesă­turi de acte, hotărâri de guvern și ordine de min­istru. Care, dacă încerci să le deslușești, îți iros­esc tim­pul și ener­gia până la punc­tul la care fie aban­donezi, fie devii la fel de con­fuz ca și ele.

La începutul lui 2016 lucrurile s‑au schim­bat. Pen­tru prima oară con­sil­iul de admin­is­trație nu a mai fost for­mat din oameni din inte­ri­orul Rom­silva, ci din ingineri sil­vici din afara insti­tuției. Pen­tru prima oară a fost anga­jat un direc­tor gen­eral pe bază de con­curs — și vă asigur că nu a fost deloc un con­curs ușor. Pen­tru prima oară con­sil­iul de admin­is­trație a avut un man­dat real de admin­is­trare a regiei din partea min­is­teru­lui, con­cretizat într-un sis­tem de indi­ca­tori de per­for­manță cum nu mai exis­tase până atunci: creștere eco­nom­ică susten­abilă, pre­ocu­pare pen­tru funcți­ile eco­log­ice și sociale ale pădurii, comu­ni­care și trans­parență. Urmă să punem în prac­tică toate aceste bune intenții. Ce a urmat a fost un fel de duș rece al real­ității.

E demor­al­izant să ajungi în con­sil­iul de admin­is­trație, să vrei să faci lucrurile bine și să con­stați că ai în fața ta tabloul unui deza­s­tru man­age­r­ial total. Pur și sim­plu nu știi nici de unde s‑o iei. Totul ar tre­bui reparat, pre­m­izele ar tre­bui schim­bate, instru­mentele lipsesc cu desăvârșire. Dar ceea ce e mai grav, puțini din­tre cei aflați la con­duc­erea depar­ta­mentelor, direcți­ilor și ocoalelor îți sunt ali­ați. Pe fon­dul deban­dadei leg­isla­tivă și a intenți­ilor oneroase ale mul­tor politi­cieni, corupția a ros cu râvnă în fibra morală a sil­vicul­to­rilor români, transformându‑i pe mulți din­tre cei care au jurat să apere pădurea în niște indi­vizi care trăi­esc în zona gri a legal­ității. Și de fapt primul lucru pe care tre­buie să‑l schimbi în Rom­silva e men­tal­i­tatea oame­nilor. Iar asta e un lucru teri­bil de com­pli­cat.

Nu am dezarmat, ci am pro­ce­dat metodic, pas cu pas, încer­când să facem ordine ca într‑o casă: cameră cu cameră, dulap cu dulap, ser­tar cu ser­tar. Am pus în cen­tru tuturor lucrurilor man­datul de admin­is­trare și obiec­tivele sale și am început să alin­iem aspectele oper­aționale: con­strucția unei strate­gii com­er­ciale, a unei politici de resurse umane, intro­duc­erea unor prime pre­ocupări de mar­ket­ing, crearea unei struc­turi pro­fe­sion­ale de comu­ni­care. Pro­gre­sele au exi­s­tat, dar au fost lente, pen­tru că în Rom­silva aceste com­pe­tențe esențiale pen­tru orice orga­ni­za­ție serioasă lipsesc cu desăvârșire. Iar atragerea de com­pe­tență din exte­rior este foarte difi­cilă din cauza salari­ilor necom­pet­i­tive din regie (față de piața pri­vată de muncă) sau din cauza leg­is­lației stu­pide.

Sunt legi și reg­uli ofi­ciale, dar mai ales există cutuma de a ocupa orice post din man­age­ment cu ingineri sil­vici. Există un fel de fetiș al ingineru­lui sil­vic care e bun și de com­er­ciant, și de mar­ket­ing, și de spe­cial­ist HR, și de orice altceva ți-ar trece prin cap. În real­i­tate mai toți acești oameni cochetează cu impos­tura pro­fe­sion­ală, n‑au nici un fel de pregătire teo­ret­ică pen­tru munca pe care o fac și, pe dea­supra, suferă de sin­dro­mul Dunning-Kruger: sunt atât de incom­pe­tenți încât nici măcar nu-și dau seama ce incom­pe­tenți sunt. Așa cum e de aștep­tat, incom­pe­tența generează și rezis­tență la schim­bare: când nu stăpânești pro­fe­sia pe care tre­buie s‑o faci, după ce de-abia ai reușit să vopsești gar­dul și să dai impre­sia că ești în con­trol, nu vrei să se schimbe lucrurile și iar să treci prin spaimele decon­spirării pro­priei nepri­ceperi. Așa că te opui. Orice idee de schim­bare e fie o prostie, fie imposi­bilă leg­isla­tiv. Iar oamenii ăștia au un antre­na­ment extra­or­di­nar să-ți explice de ce ceva nu poate fi făcut, recitând pe neră­su­flate arti­cole de legi, haș-ge-uri și ordine min­is­te­ri­ale. Din neferi­cire hățișul gen­erat de tâm­peni­ile leg­is­lației românești îi ajută din plin.

Dar, cu per­se­v­erență și cu spri­jinul direc­toru­lui gen­eral și (parțial) al echipei sale, am înain­tat câte puțin în fiecare lună. Sunt mulțu­mit cu ceea am real­izat? Cu sig­u­ranță, nu. Aș fi vrut mult mai mult, mult mai repede. Dar dacă mă între­bați cum s‑ar fi putut alt­fel, în condiți­ile date, v‑aș răspunde că am făcut aproape tot ce era legal posi­bil. Când te uiți din exte­rior, având măcar o idee despre cât de multe tre­buie schim­bate, tot ceea ce a reușit în 1000 de zile con­sil­iul de admin­is­trație din care am făcut parte pare foarte puțin. Și chiar e puțin. Dar dacă înțelegi amploarea și difi­cul­tatea schim­bărilor nece­sare în sil­vi­cul­tura românească, real­izezi că nimic nu poate fi îndrep­tat doar din Rom­silva și în nici un caz peste noapte. E nevoie de susținerea min­is­teru­lui, de anu­larea actelor nor­ma­tive stu­pide, de refac­erea unor legi și hotărâri de guvern. E un efort con­cer­tat. Doar un con­siliu de admin­is­trație nu va reuși nicio­dată să schimbe în bine lucrurile.

Ce înseamnă bine pen­tru sil­vi­cul­tura din Româ­nia? Am să vă expun punc­tul meu de vedere în episoad­ele urmă­toare.

* * *

P.S. Sunt insis­tent îndem­nat de unii cunoscuți ai mei să comentez (într‑o notă pe care prob­a­bil că ei și-ar dori‑o neg­a­tivă) despre prestația anu­mi­tor mem­bri ai con­sil­i­u­lui de admin­is­trație, despre care există dubii privind moral­i­tatea lor. Nu am să fac asta din două motive.

Primul este că aceste texte nu sunt bârfe despre niște oameni. Ținta mea e mai sus, mi-ar place să aduc în dis­cuție niște prin­cipii și niște posi­bile schim­bări de par­a­digmă în sil­vi­cul­tură. Nu cred că tre­buie să căutăm vino­vați, ci soluții.

Al doilea motiv este că, indifer­ent cât de multe vor fi fiind acuza­ți­ile de com­por­ta­mente imorale din tre­cu­tul lor, toți mem­brii con­sil­i­u­lui de admin­is­trație au avut cel puțin o prestație corectă cât am lucrat împre­ună. Nu am avut nicio­dată sen­ti­men­tul unor agende ascunse, nimeni nu a încer­cat să manip­uleze decizi­ile con­sil­i­u­lui, nu au exi­s­tat inter­venții sau influ­ențe politice. Iar cei care mă cunosc în ipostaze man­age­ri­ale știu că sunt un indi­vid greu de păcălit. 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Clara Matei

    Un pic mai atent la uti­lizarea lim­bii romane și mai multă eloc­cinta in unele cazuri. In rest, este foarte util demer­sul. Îl susțin!

    • Sorin Sfirlogea

      Poate am mai scă­pat pe ici, pe colo vreo vir­gulă nelalocul ei. Scuze. Cât despre eloc­cință, nici nu știu ce e aia. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu