Ar­ti­co­lele mele des­pre Rom­silva pro­duc re­ac­ții. Foarte bine, asta era și in­ten­ția. Mai multe voci mi-au re­pro­șat as­pri­mea to­nu­lui. Unii chiar au zis că am ui­tat că mi‑a fost bine cât am fost în con­si­liul de ad­mi­nis­tra­ție și acum îmi de­mon­strez ne­re­cu­noș­tința lo­vind în re­gie. Mi s‑a mai re­pro­șat că dis­trug ima­gi­nea Rom­silva atunci când vor­besc des­pre in­com­pe­tența unor oa­meni care se află prin po­zi­ții de con­du­cere ale sil­vi­cul­tu­rii. Cred că toate aceste afir­ma­ții arată că este ne­voie de niște cla­ri­fi­cări.

Pe­ri­oada în care am fost mem­bru în con­si­liul de ad­mi­nis­tra­ție nu a fost o si­ne­cură. Știu că mulți așa per­cep aceste po­zi­ții ad­mi­nis­tra­tive și, dacă ne ui­tăm la is­to­ri­cul con­si­li­i­lor de ad­mi­nis­tra­ție de pe la mai toate fir­mele de stat, chiar așa și este: pos­tura de mem­bru al con­si­li­u­lui de ad­mi­nis­tra­ție este un loc căl­duț de unde iei niște bani fru­moși fără să-ți asumi răs­pun­deri prea mari. Ri­dici mâna după cum spune ju­pâ­nul po­li­tic care te‑a tri­mis acolo, ești atent să nu-ți prinzi ure­chile în ches­tii care te-ar pu­tea duce la în­chi­soare sau răs­pun­dere ma­te­rială, ești am­bi­guu și ca­me­le­o­nic și toată treaba merge bine. În ca­zul meu nu a fost de­loc așa.

În pri­mul rând pen­tru că eu câștig mai mulți bani dacă nu-mi de­dic tim­pul re­giei, cam de șase-șapte ori mai mulți bani de­cât in­dem­ni­za­ția pri­mită la con­si­liul de ad­mi­nis­tra­ție. Fi­e­care zi de muncă pier­dută m‑a cos­tat câ­teva sute de euro. Iar la în­ce­pu­tul pre­zen­ței mele în con­si­liu am de­di­cat și câte o săp­tămână din fi­e­care lună pen­tru Rom­silva, că­u­tând îm­pre­ună cu cei­lalți mem­bri și cu di­rec­to­rul ge­ne­ral so­lu­ții pen­tru un ma­na­ge­ment de ca­li­tate. Deci dacă fa­cem o ba­lanță în­tre ce am câști­gat și ce am pier­dut, n‑aș spune că m‑am um­plut de bani de pe urma re­giei. E drept, nici nu cred că am ie­șit în pier­dere per to­tal. Dar cred că fi­e­care leu care mi s‑a plătit l‑am în­tors prin se­ri­o­zi­ta­tea cu care mi-am tra­tat mi­siu­nea și prin stră­da­nia de a îm­bu­nă­tăți lu­cru­rile ală­turi de co­le­gii mei. Cu alte cu­vinte nu re­gia mi‑a fă­cut un fa­vor mie, ci eu i‑am fă­cut un ser­vi­ciu pu­nându-mi la dis­po­zi­ție ide­ile, com­pe­ten­țele și tim­pul. Iar eu sunt re­cu­nos­că­tor pen­tru oport­u­ni­ta­tea de a con­tri­bui la is­to­ria ei.

Pro­ba­bil că pen­tru unii ce spun aici sună a or­go­liu și in­fa­tu­are, dar vă asi­gur că nu des­pre asta e vorba. Sunt un bun pro­fe­si­o­nist în anu­mite do­me­nii, am o ex­pe­riență sem­ni­fi­ca­tivă de ma­na­ge­ment și am o gân­dire foarte struc­tu­rată, iar dacă nu mă cre­deți pe mine vă pot spune nu­mele a cel pu­țin 20 de oa­meni foarte re­le­vanți cu care am co­la­bo­rat și care vă pot asi­gura că nu exa­ge­rez. Puse cap la cap toate aceste ca­li­tăți sunt de fo­los unei or­ga­ni­za­ții că­reia îi lip­sește di­rec­ția stra­te­gică și pri­ce­pe­rea ope­ra­țio­nală.

În al doi­lea rând eu sunt orice, dar nu am­bi­guu și ca­me­le­o­nic. Cei care mă cu­nosc per­so­nal și au lu­crat cu mine știu că “su­făr de pă­reri” pe care le ex­prim cu voce tare, că nu mă je­nez să spun lu­cru­ri­lor pe nume și că nici­o­dată nu m‑am dat după cum a bă­tut vân­tul. O fi bine, o fi rău, nu știu, dar eu așa sunt. Fe­lul ăsta de a fi mi‑a adus și apre­ci­eri, și ne­ca­zuri — eu, însă, nu m‑am schim­bat.

Cât des­pre ima­gi­nea re­giei și fe­lul în care eu o pă­tez cu afir­ma­ți­ile mele, am de spus câ­teva vorbe. Eu vor­besc mai ales des­pre oa­meni și des­pre com­por­ta­men­tele lor. În mod stra­niu, mulți cred că a‑i cri­tica pe ei este echi­va­lent cu a cri­tica Rom­silva. Lo­gica asta am văzut‑o de cu­rând și la ac­tu­a­lii gu­ver­nanți: cine vor­bește de rău des­pre ei, de­fă­i­mează țara. Cu alte cu­vinte ei sunt țara. Si­mi­lar, sil­vi­cii de azi sunt Rom­silva. Atâta doar că eu, și într-un caz și în ce­lă­lalt, văd lu­cru­rile di­fe­rit.

Fi­e­care pă­du­rar, teh­ni­cian sau in­gi­ner sil­vic din Rom­silva este doar un vre­mel­nic slu­ji­tor al unei me­se­rii no­bile, al că­rei rost este să păs­treze pen­tru toți ro­mâ­nii (și poate chiar mai mult de­cât atât) un me­diu na­tu­ral să­nă­tos și du­ra­bil. Te­me­i­ni­cia și pa­siu­nea cu care își fac me­se­ria dau mă­sura re­u­și­te­lor lor, dar chiar și atunci când eșu­ează — cu sau fără vi­no­vă­ție — nu in­sti­tu­ția este cea care a dat greș, ci ei în­șiși. Dacă mâine printr‑o tra­gică și ne­do­rită în­tor­să­tură a sor­ții ar dis­pă­rea toți an­ga­ja­ții re­giei, Rom­silva ar con­ti­nua să existe. Alți oa­meni le-ar lua lo­cul, poate mai pu­țin pri­ce­puți și ex­pe­ri­men­tați la în­ce­put, dar viața și-ar con­ti­nua cur­sul. Rom­silva ar con­ti­nua să existe.

Așa­dar, dra­gii mei con­frați, nu noi sun­tem Rom­silva. Noi ne re­pre­zen­tăm pe noi în­șine, ge­ne­ra­ții tre­că­toare de sil­vi­cul­tori ale că­ror bune și rele le va ju­deca tim­pul, pro­fe­si­o­niști mai per­for­manți sau nu, ale că­ror re­zul­tate vor in­flu­ența soarta pă­du­rii ro­mâ­nești. Cei ce ne cri­tică, pe noi ne do­je­nesc, nu re­gia. Căci Rom­silva — în forma ac­tu­ală ori poate alta pe care tim­pul și po­li­ti­cie­nii o vor mo­dela — va con­ti­nua să existe. Pen­tru că esența ei, ra­țiu­nea pen­tru care există nu sunt sil­vi­cul­to­rii, ci pă­du­rea. Așa­dar nici­o­dată vor­bele mele as­pre nu vor atinge re­gia, căci nu ea, nu pă­du­rea i‑a în­dem­nat să de­vină sil­vi­cul­tori pe cei ce nu sunt demni de me­se­ria asta.

Am spus că unii din­tre cei aflați în con­du­ce­rile in­sti­tu­ți­i­lor din sil­vi­cul­tură su­feră de in­com­pe­tență. Și pro­ba­bil că mulți se vor fi sim­țit ofen­sați. Dar ade­vă­rul e că nu e nici o jig­nire în a fi in­com­pe­tent. Ome­ni­rea a ajuns acum să des­chidă ne­nu­mă­rate do­me­nii de cu­noaș­tere, de la sil­vi­cul­tură la as­tro­nau­tică, de la fi­zica new­to­ni­ană la teh­no­lo­gia in­for­ma­ției. E im­po­si­bil ca ci­neva să le cu­prindă pe toate. În con­se­cință fi­e­care din­tre noi pu­tem face o listă de zece pa­gini cu do­me­ni­ile în care sun­tem in­com­pe­tenți. Ceea ce e grav, ceea ce eu con­si­der că nu poate fi scu­zat, este fap­tul că oa­me­nii de ge­nul ăsta ac­ceptă res­pon­sa­bi­li­tăți pen­tru care știu că le lip­sesc com­pe­ten­țele și pe care știu că nu le vor pu­tea în­de­plini la nive­lul de per­for­manță de care ar fi ne­voie. Asta nu poate fi tre­cut cu ve­de­rea. Ni­meni nu îi obligă să ocupe un scaun de di­rec­tor atunci când știu că nu au cu­noș­tințe ele­men­tare de ma­na­ge­ment. Iar dacă to­tuși cred că știu, că sunt pre­gă­tiți să con­ducă pe al­ții și să in­flu­en­țeze soarta in­sti­tu­ției, de­par­ta­men­tu­lui, di­rec­ției sau oco­lu­lui — cu alte cu­vinte dacă nu știu că nu știu — sunt obli­gați să pri­vească cu un ochi cri­tic pro­pria pri­ce­pere și să o tes­teze te­o­re­tic și prac­tic până când so­co­tesc că s‑au echi­pat cu toate ar­mele pen­tru a face o treabă bună.

Alt­min­teri nu vor fi nici­o­dată de­cât niște bieți im­pos­tori cu ifose de mari ma­na­geri.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu