Procedura pentru mistreți contravenienți

Doi soți și-au dis­trus mașina pe A2 după ce au lovit în plin, noaptea, niște mis­treți. Șocați de întâm­plare, cu mașina avari­ată serios, au sunat la poliție și li s‑a spus că tre­buie să aducă la secție auto­mo­bilul avariat pen­tru con­statări. Doar că auto­mo­bilul nu mai funcționa și tre­buia trac­tat, ei erau șocați de spaima prin care tre­cuseră, iar polițiștii le expli­cau calmi că — dacă nu sunt vic­time — nu se deplasează la locul acci­den­tu­lui. Poliția vine să te vadă mort sau aproape mort. Alt­minteri, nu. Dacă ești viu, se deplasează până la mama drac­u­lui și te pân­dește în locuri alese de ei, ca să-ți vâneze greșelile și să te amendeze. Pen­tru asta există fon­duri. Pen­tru oameni aflați în impas, nu. Între­bați de ce nu pun niște panouri de aver­ti­zare, polițiștii au expli­cat că nici asta nu intră în respon­s­abil­itățile lor. 

E nor­mal să tra­verseze mis­treții o autostradă? Evi­dent, nu. Nu avem pre­ocu­parea de a înțelege mișcările ani­malelor săl­bat­ice, nici nevoile lor nat­u­rale, știm doar că dacă tragem o autostradă pe câmpie nes­imțiții de mis­treți ar tre­bui să tra­verseze numai pe la tre­cer­ile de pietoni, even­tual pe culoarea verde a semaforu­lui. Iar dacă nu există tre­cere de pietoni, să nu tra­verseze. Asta e înțelegerea stat­u­lui român față de prob­lemele de mediu: statul e suveran în înțeleptele sale decizii sale, iar oamenii, mis­treții, urșii și cele­lalte lighioane tre­buie să se supună. Iar dacă avem ghin­ionul să nimerim peste niște mis­treți con­tra­ve­nienți nu e tre­aba autorităților să ne ajute. În fond e o chestiune între noi, con­tra­ve­nienții, mis­treți și oameni. Statul nu-și pierde tim­pul cu de-alde de-ăștia.

Para­doxal, polițiștii din povestea asta nu sunt vino­vați într-un sens tehnic. Legile și reg­u­la­mentele susțin exact ceea ce au spus ei: nu aveau oblig­ația de a merge la locul acci­den­tu­lui, nu tre­buiau să pună panouri de aver­ti­zare. Ade­văratele motive ale unei ast­fel de absur­dități sunt însă mult mai pro­funde și, dacă veți avea curi­oz­i­tatea și răb­darea de a cerc­eta, veți afla că sunt mult mai răspân­dite decât ați crede. În Româ­nia admin­is­trația de stat, de la poliție la spi­tale și de la primărie la pădure, este con­stru­ită pe oblig­ația de pro­ce­dură. Ce înseamnă asta? Sim­plu: funcționaru­lui i se spune ce tre­buie să facă în situ­ația x sau y. Iar sarcina lui este să respecte pro­ce­dura. Dacă prob­lema cetățean­u­lui nu se încadrează într‑o situ­ație pre­văzută de lege sau reg­u­la­mente, funcționarul nu are nici o oblig­ație. Legea îl pro­te­jează de orice răspun­dere. Tre­buie doar să con­state, dar nu să acționeze.

Însă real­i­tatea este că nici o lege și nici un reg­u­la­ment din lumea asta nu pot sur­prinde toate situ­ați­ile care pot apărea în viața de zi cu zi. De aceea statele civ­i­lizate nu-și înte­meiază legile pe oblig­ația de pro­ce­dură, ci pe oblig­ația de rezul­tat. Mai sim­plu spus, într‑o țară nor­mală, polițiștii ar fi avut oblig­ația de a asista cetățenii aflați în difi­cul­tate, indifer­ent de natura ei. To serve and pro­tect. Iar legea ar fi socotit că și-au făcut dato­ria dacă ar fi acționat rapid pen­tru a ajuta pe cei care aveau nevoie de aju­tor. Rezul­tatul e impor­tant, nu pro­ce­dura. 

Necazul e că acest mod de a con­strui admin­is­trația pe oblig­ația de pro­ce­dură a pro­dus efecte pro­funde. Când vor­bești cu funcționarii din insti­tuți­ile de stat con­stați că sunt neîn­tre­cuți în a‑ți cita arti­cole de legi și reg­u­la­mente care jus­ti­fică acți­u­nile și decizi­ile lor, dar sunt com­plet inca­pa­bili să rezolve prob­leme con­crete. Cât timp ne va lua să reeducăm acești oameni, să‑i facem să înțe­leagă că tre­aba lor e să ne servească, că îi plă­tim să ne fie de aju­tor când avem nevoie? Prob­a­bil destul de mult, pen­tru că ei sunt con­vinși de justețea ati­tu­dinii lor. Iar ati­tu­dinile se schimbă cel mai greu.  

Între timp mulți alți mis­treți nemer­nici vor trece peste A2, încăl­când cu samavol­ni­cie legile și reg­u­la­mentele poliției. Fixați-vă cen­turile de sig­u­ranță, statul român nu are pro­ce­duri pen­tru așa ceva!  


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mircea

    Era cat pe ce sa adaug: "si de la spi­tale la intre­prinderi". Am zarit apoi ca spi­talele sunt incluse. Nu ma pot abtine totusi sa sub­lin­iez cu un exem­plu:
    Am ajuns la urgente cu cineva care — sin­gur acasa — lesinase si se trezise cu un cucui. Medicul neu­rolog, dupa anal­ize si dis­cu­tii: "teo­retic ar tre­bui sa faceti un CT, dar nu va reco­mand, nu e cazul". Noi: "bine, cum spuneti dum­neav­oas­tra". El: "va rog sa sem­nati aici cum ca refuzati sa faceti CT"…

    Peri­colul mai mare il vad totusi acolo unde obi­ceiul asta prost paras­este zona admin­is­tratiei de stat. Cand lucram la un proiect si facem "ce ni s‑a cerut" igno­rand scopul final sau nevoia evi­denta a clien­tu­lui.
    Sau, mai sub­til, cele­brul "asa se face" fara sa mai si gandim putin.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu