Ideea unei noi ture de o zi îmi dă­dea târ­coale de mai bine de o săp­tămână, însă pre­mi­zele nu pă­reau prea bune. Rând pe rând po­ten­ți­a­lii ca­ma­razi de drum au re­fu­zat in­vi­ta­ția din va­rii mo­tive, al­ții au zis da și apoi s‑au re­tras. Apa­rent ie­și­rea pe munte era ra­tată. Și toc­mai când cre­deam că tre­buie să re­nunț, mă sună Alin și zice: păi, nu mer­gem? Ba bi­ne­în­țe­les că da, am răs­puns eu bucuros.

Cât des­pre des­ti­na­ție, eu mă gân­di­sem la mun­tele Ghițu. In­for­ma­ți­ile cu­lese erau cam să­ră­căcioase și nu foarte pro­mi­ță­toare: tra­seu ar exista, dar nu prea se mai vede mar­ca­jul, tre­buie aten­ție că te poți ră­tăci, de la mo­nu­ment la vârf nu se poate trece din ca­uza unor pante foarte abrupte. Deci un pic de aven­tură — mi-am zis — dar la ex­pe­riența noas­tră de va­j­nici monta­ni­arzi nu ar tre­bui să fie o pro­blemă. M‑am apu­cat de stu­diat pe hărți și pe Go­o­gle Earth, ca să adun cât mai multe de­ta­lii des­pre tra­seu, ceea ce ul­te­rior nu mi‑a stri­cat. Dar să vă spun po­ves­tea pe îndelete.

Am ple­cat dis de di­mi­neață din Bu­cu­rești, pe la Pi­tești, apoi în sus spre Cur­tea de Ar­geș și mai de­parte pe Trans­fă­gă­ră­șan. În Cor­beni, îna­inte de a in­tra în­tre munți, am fă­cut la dreapta pe DJ 262 — pe șo­sea e un in­di­ca­tor pe care scrie Tur­bu­rea 7km. Ce nu e sem­na­li­zat ni­că­ieri este că după po­dul peste Ar­geș (care e la 100m de la in­ter­sec­ția unde am fă­cut dreapta) tre­buie mers pe șo­seaua care face la stânga — îna­inte se ajunge doar la o mâ­năs­tire, după care dru­mul se în­fundă. Te­o­re­tic mer­gând spre Tur­bu­rea se trece prin Po­ie­nari și apoi se ajunge în Be­rin­dești, dar noi n‑am vă­zut nici o plă­cuță cu nu­mele aces­tor sate, iar ca­sele sunt așe­zate de o parte și de alta a dru­mu­lui, fără în­tre­ru­pere. Mai mult pe ghi­cite am in­tuit unde în­ce­pea tra­seul nos­tru — pri­vind to­po­gra­fia lo­cu­lui și amin­tindu-mi hăr­țile stu­di­ate ne-am oprit ta­man bine, acolo unde în­ce­pea o uliță de pământ la deal, chiar pe lângă un ma­ga­zin să­tesc nu­mit Duo Iadeș.

Ne-am echi­pat, am în­tre­bat niște lo­cal­nici cum se urcă și ne-au zis că ulița se con­ti­nuă cu un drum de trac­tor pe care ur­căm până sus la sai­van. Și de-acolo mai în­tre­băm, că e o stână de vaci. Am luat‑o ușu­rel la deal, gâ­fâind nu atât din ca­uza pan­tei — care era des­tul de do­moală la în­ce­put — cât din ca­uza căl­du­rii care în­ce­puse să ne cam su­foce. Alin se cam în­doia că ur­căm 1000 de me­tri în al­ti­tu­dine — apa­rent mun­tele nu pă­rea atât de im­pre­sio­nant. Dru­mul de trac­tor ne‑a dus în sus, doar că pe o por­țiune de vreo câ­teva sute de me­tri se su­pra­pune peste al­bia unui pârâu, exact prin­tre gar­du­rile unor pro­pri­e­tăți, nu­mai bine ca să nu poți ocoli no­ro­iul cle­ios și tu­fele de mă­ceș lă­sate peste pământ. La soare ne cam su­fo­cam, la um­bră ne luau în pri­mire țân­ța­rii și muș­tele. Am gră­bit un pic pa­sul spe­rând că la al­ti­tu­dine vom scăpa și de căl­dură și de in­secte și am tre­cut pe sub li­nia de îna­ltă ten­siune, un re­per im­po­si­bil de ratat.

La un mo­ment dat dru­mul de trac­tor se cam pier­dea prin iarba unor fâ­nețe, dar am dat ime­diat într-un al­tul, mai bine con­tu­rat, care ve­nea de un­deva din dreapta, pro­ba­bil din­spre Tur­bu­rea. Am con­ti­nuat să ur­căm, din ce în ce mai ac­cen­tuat. Mun­tele Ghițu are o pantă lină la poale, dar apoi în­cli­na­rea crește brusc și de­vine tot mai di­fi­cil. Dru­mul de trac­tor — des­tul de clar pen­tru ci­neva care știe să‑l de­o­se­bească de cele de ex­ploa­tare (nu foarte multe, mai în­guste și mai pu­țin bă­tute) — urca în ser­pen­tine și chiar dacă tra­seul s‑a lun­git un pic am pre­fe­rat să‑l ur­măm. Aș face to­tuși ob­ser­va­ția că pe vreme plo­ioasă ur­cu­șul pe dru­mul de pământ s‑ar pu­tea să nu fie cea mai plă­cută ex­pe­riență. Nouă însă, ră­coa­rea pă­du­rii și vân­tul care in­ce­puse să adie ne-au adus îna­poi buna dispoziție.

La ca­pă­tul său dru­mul de trac­tor se con­ti­nua cu o po­tecă mai lată de pământ, ame­na­jată de cio­bani pen­tru a pu­tea urca cu vi­tele și cu caii. Urmând‑o pe 2–3 sute de me­tri am ie­șit în fâ­neața su­dică a mun­te­lui, chiar în drep­tul sai­va­nu­lui, pe care l‑am vă­zut după ce am mai ur­cat pu­țin. Acolo am gă­sit un moș care ne‑a ex­pli­cat cum urcă po­teca mai de­parte — că­tre dreapta, por­nind de la niște mes­te­ceni so­li­tari până aproape de mar­gi­nea pă­du­rii, apoi ușor spre stânga și drept în sus. Chiar lângă sai­van e o aduc­țiune de apă de la un iz­vor de mai sus — o țe­avă cu ro­bi­net care pro­ba­bil că func­țio­nează doar vara. Câ­teva poze cu pa­no­rama văii Ar­ge­șu­lui și am por­nit din nou în sus.

Ur­cu­șul a con­ti­nuat sus­ți­nut, dar po­teca l‑a în­dul­cit mer­gând în di­a­go­nala coas­tei. Pe ici pe colo a fost des­tul de greu să mai gă­sim că­ra­rea — fi­ind una pe care urcă cio­ba­nii și ani­ma­lele, fi­rul ei nu e chiar așa de bă­tă­to­rit. Am de­viat stânga-dreapta de vreo două ori, dar am ajuns până la urmă la iz­vo­rul de unde se ali­men­tează sai­va­nul, apoi am ur­cat drept ul­tima por­țiune. Îna­inte de vârf ne-am în­tâl­nit cu stâna de vaci, ur­cată la păs­cut. Cio­ba­nii ne-au mai dat câ­teva ex­pli­ca­ții și ne-au asi­gu­rat că se trece spre vârf foarte ușor. Au tre­buit apoi să ne pro­te­jeze de Pe­tre, ta­u­rul ciur­dei, care pă­rea foarte ho­tă­rât să ne în­frunte di­rect pen­tru în­drăz­ne­ala de a trece prin mij­lo­cul ha­re­mu­lui său.

Ime­diat am ajuns pe mu­chia mun­te­lui, la mo­nu­men­tul care ce­le­brează bă­tă­li­ile date la 1330. Cum ni­meni nu știe unde este fai­moasa Po­sada, lo­cul unde Ba­sa­rab l‑a în­frun­tat pe Ca­rol de An­jou, e greu de spus dacă mo­nu­men­tul se află la lo­cul po­tri­vit sau nu. Mai im­por­tantă pen­tru noi a fost însă pa­no­rama Fă­gă­ra­șu­lui care se des­chide spre nord, iar vre­mea fru­moasă ne‑a în­fă­ți­șat toată par­tea es­tică a cres­tei, de la Tă­mașu Mare până spre Ne­goiu. După o pa­uză scurtă am con­ti­nuat spre dreapta, că­tre vâr­ful Ghițu, ținta noas­tră finală.

După ce am co­bo­a­rât o mică șea, po­teca (des­tul de evi­dentă) a ur­cat pe mu­chia mun­te­lui, când prin pă­dure, când prin mici po­iene, până la fâ­neața es­tică a mun­te­lui Ghitu, care se des­chide exact de la vârf. Am ie­șit din pă­dure la 20 de me­tri de obe­lis­cul care mar­chează punc­tul cel mai înalt, dar pri­vi­rile ne-au fost fu­rate de pa­no­rama spre Ie­zer-Pă­pușa, pe care am contemplat‑o cât ne-am odih­nit. Cât des­pre prânz a tre­buit să‑l luăm mai jos, în pă­dure, unde am scă­pat de insecte.

Să nu uit să spun că am gă­sit to­tuși mar­ca­jul cu cruce al­bas­tră pe cam toată lun­gi­mea tra­se­u­lui, fie pe plă­cute me­ta­lice emai­late prinse pe co­paci, fie vechi urme ale ce­lui fă­cut cu vop­sea. În par­tea de jos sem­nele sunt rare, dar dru­mul e re­la­tiv clar. În­tre mo­nu­ment si vârf mar­ca­jul se în­de­sește și aproape că nu te poți ră­tăci, mai ales dacă ții minte că tre­buie să mergi tot tim­pul pe mu­chia mun­te­lui, fără să co­bori nici spre stânga, nici spre dreapta.

Am co­bo­rât pe ace­lași tra­seu, po­ves­tind verzi și-us­cate, gân­dindu-ne pro­ba­bil amân­doi la toate apa­ren­țele în­șe­lă­toare ale zi­lei care se scur­gea că­tre seară. O tură care pă­rea ra­tată, dar care to­tuși până la urmă ne‑a ie­șit. Un munte care pă­rea ușor de ur­cat, dar care ne‑a scos nițel su­fle­tul. Un tra­seu ne­mar­cat care pă­rea di­fi­cil de ur­mat, dar pe care ne-am des­cur­cat des­tul de ușor. O zi care pă­rea cam plo­ioasă in prog­no­zele me­teo, dar care s‑a do­ve­dit ex­ce­lentă pen­tru dru­me­ție. Apa­ren­țele înșală.