Acum câțiva ani, mergând cu mașina spre Valea Oltului, am remarcat munții Coziei în dreapta defileului Oltului, chiar acolo unde valea se îngustează. Mi s‑au părut semeți și înalți și mi-am închipuit că trebuie să se ridice până aproape de 2000 de metri altitudine după cum dominau peisajul. Am căutat apoi informații despre cel mai înalt vârf și cu mirare am aflat că nici măcar 1700 de metri nu are. Cu toate astea impresia de abrupt a rămas și mi-am promis că voi urca într‑o zi ca să văd cum se vede valea Oltului de acolo.
Și acea zi a fost sâmbăta trecută. În planurile inițiale trebuia să fim vreo cinci sau chiar șase drumeți, dar — așa cum se întâmplă adesea — pe măsură ce te apropii de evenimentul în sine, lista se mai scurtează. Întotdeauna e ceva mai urgent în viață decât munții. Doar când ești sus, privind lumea de la înălțimea măreției lor pe care cu generozitate ți‑o împrumută temporar, înțelegi că toate‑s neimportante amănunte pe care le-ai fi putut amâna ori chiar uita.
Așadar am rămas trei. Dar hotărâți cât șase. Am început urcușul din curtea mânăstirii Turnu, pe latura vestică a Coziei, urmând banda roșie până la șaua La Troiță, apoi banda albastră către mânăstirea Stânișoara, Colțul lui Damaschin și muchia Vlădesei, pe sub vârful Bulzu și Ciuha Mică, până la cabana Cozia. La întoarcere am apucat banda roșie pe muchia Turneanu, coborând apoi pieziș spre sud pentru a reveni în șaua La Troiță și înapoi la mânăstirea Turnu, încheind astfel un fel de buclă mare care a cuprins întreg muntele.
Munții Cozia sunt destul de aprigi. Urcușul a început rezonabil și am ținut‑o așa o vreme, dar după ce treci de Stânișoara panta se întețește și apoi devine chiar aspră printre pietre mari, unde mai trebuie să te și ajuți cu mâinile ca să răzbești în sus. Dar răsplata e presărată pe drum, în puncte de panoramă unde poți să cuprinzi cu privirea peste dealurile vâlcene — am fi văzut poate și mai departe de Călimănești dacă n‑ar fi fost o zi pâcloasă, cu orizontul încețoșat.
Sus, la cabană, ne-am domolit setea cu o bere și foamea cu o ciorbă caldă, dar n‑am zăbovit prea mult si am apucat pe muchia Turneanului către vale. Pe cât de aprig e la urcare pe atât de iureș e la coborâre. Poteca merge în lungul crestei coborând lin și apoi, dintr‑o dată, o apucă pieziș la vale, pe linia de cea mai mare pantă. Mușchii coapselor cedează treptat și poți să anticipezi deja febra musculară de a doua zi. Dar asta e, asta‑i Cozia!
Ce e special la munții Cozia? Pădurea. Nu a trecut pe-acolo toporul. Arborii bătrâni zac căzuți, pradă pentru insecte și ciuperci. Am văzut cireș de vreo 80 cm diametru și ulmi uriași de aproape 140 cm, cei mai mari pe care i‑am văzut vreodată. Pădurea dă muntelui o mie de fețe, își schimbă în mod interesant compoziția în funcție de versantul pe care se află: am văzut amestecuri de pin cu foioase pe stâncăriile sudice, mesteceni crescuți din crăpăturile pietrei, făgete cu arțari și cireși în locurile mai umbroase, dar și gorun cu ulm pe văile expuse la lumină. E spectaculos și interesant, poate mai interesant pentru cei cărora botanica și dendrologia nu le sunt străine.
Și mai e ceva: peste tot se văd felurite inscripții scrijelite cu briceagul pe scoarța copacilor, mai ales a fagilor bătrâni. Diverși indivizi și-au scris numele dimpreună cu data minunatei isprăvi. Cupluri care se iubeau epopeic și-au imortalizat amorul pe câte un arbore. Un altul și‑a exhibat obsesiile falice pe foarte mulți arbori, neuitând să-și adauge de fiecare dată și numele de artist: Nicu Ciobanu. Te uiți la acest nesfârșit șir de inscripții și încerci să pricepi ce au vrut să obțină oamenii ăștia care au petrecut minute întregi sculptând scoarța dură a fagilor. Un soi de imortalizare? Li s‑a părut că e o formă artistică de a se reprezenta? Nu știu. E doar trist că, cu atâtea lucruri minunate de văzut în jurul lor, unii nu reușesc să vadă lumea care îi înconjoară și frumusețea ei, orbiți de exageratul lor ego.
Lasă un comentariu