De mai multă vreme mă întrebam cum arată România dintre București și Oltenița. În weekend-ul ăsta ne-am pornit la drum ca să aflăm răspunsul la această întrebare. Ca de obicei, am încercat să studiez puțin traseul înainte de plecare, ca să aflu ce putem vedea în drumul nostru. Și tot ca de obicei în partea asta de Românie, singurele obiective turistice sunt mânăstirile. Așadar nu trageți concluzia greșită că ne-am transformat în pelerini – Carmen și eu – dar e destul de greu să faci o tură de de câteva ore în jurul Bucureștiului și să vezi altceva decât biserici.
Am pornit înspre Oltenița nu pe DN4, cum ar fi probabil cel mai rapid și mai comod, ci pe la Cernica. Am ieșit din centură și am apucat către Plătărești, primul loc unde aflasem că am putea vedea ceva interesant – mânăstirea Plătărești. Locul are o istorie aparte, zbuciumată și neobișnuită. Ctitorită de Matei Basarab pe la 1640, cu hramul sfântului mucenic Mercurie (sfânt militar), mânăstirea a făcut parte din ansamblul punctelor strategice de supraveghere a pădurilor Vlăsiei împotriva atacurilor otomane și tătare, dimpreună cu mânăstirea Căldărușani și Gherghița către nord și cu cetatea Giurgiului către sud – reclădită de același domnitor pe la 1640. Pisania de deasupra intrării în pronaos menționează într‑o română simplă, cu caractere chirilice, după ortografia vremii, următoarele: “Cu bună vrerea lui Dumnezeu ridicatu-au această sântă și dumnezeiască mânăstire din temelie luminatul Domn Io Matei Basarab Voievod și doamna Elina întru lauda Sfântului slăvit și mare mucenic Mercurie ca să fie pomenit întru veci de veacu la răpaosul sufletelor, întru odihna drepților nesfârșită. Ispravnic au fost Pan Albu cluceriu; dupa moartea lui fost-au tatăl lui pan Mitrea pitariul; igumen Vasile, aprilie 3 vleat 7154 (1646), pisal Pop Gheorghe.”
Mânăstirea a fost de câteva ori desființată și iar înființată. A fost folosită ca garnizoană pentru soldații austrieci, apoi de cei ruși, la finele secolului XVIII, când luptau pentru a cuceri cetățile turcești de la sud de Dunăre. A fost transformată în depozit de alimente în timpul primului război mondial. A fost închisoare de femei la finele secolului XIX. Între 1952 și 1992 a fost utilizată ca spital de psihiatrie. Biserica a fost salvată de cele mai multe ori, prin transformarea ei în biserică de parohie. Astăzi a devenit mânăstire de maici și este în plină restaurare. Când am ajuns acolo, o parte din clădiri fusese renovată pentru a deveni chilii și se lucra la refacerea altei laturi a incintei.
Am plecat mai departe, către comuna Vasilați. Aici ne-am abătut de la drumul spre Oltenița și am apucat spre dreapta, către satul Nuci, apoi către Popești. Drumul nu mai e chiar așa de bun, dar nici foarte rău. După ce se iese din Nuci, șoseaua se îndreaptă către pădurea Popești, pe care o ocolește și face dreapta către sat, pe o ultimă porțiune care nu e asfaltată, ci doar pietruită, ca și întregul sat de altfel. Am oprit si am întrebat de biserica Sfântul Ierarh Nicolae, pentru că nu o zăream nicăieri din mașină. Ne-au îndrumat către stânga, pe niște ulițe pietruite, străbătând un sat pitoresc șî plin de verdeață, așa cum îmi închipuiam așezările din foștii codrii ai Vlăsiei. Ultima porțiune n‑aș numi‑o nici măcar uliță – erau mai degrabă niște urme de roți de căruță prin iarba dintre două case, care șerpuiau către câmp. După colțul unui gard am zărit în dreapta biserica, simplă și cumva austeră, într‑o curte inundată de verdeață.
E o biserică foarte veche, construită în 1654, despre care n‑am reușit să aflăm mare lucru. Cei ce ne-au îndrumat spre ea, ne-au întrebat dacă ne așteaptă cineva să venim – când am spus că nu, au clătinat din cap și s‑au îndoit că vom putea să intrăm. Așa s‑a și întâmplat: ușa bisericii era încuiată cu un lacăt, ușile duble și vechi se deschideau puțin, lăsând să se vadă interiorul foarte vechi al unei bisericuțe de sat. Mi‑a părut rău că n‑am putut vedea mai mult și că o biserică atât de veche este uitată în marginea satului.
Ne-am întors în DJ301 și am continuat drumul spre Oltenița. Din Bodești ne-am întâlnit cu DN4 și după 30 km am ajuns la Dunăre. N‑am să spun mare lucru despre Oltenița – n‑am găsit nimic pe internet demn de vizitat în acest oraș, poate doar strada pe care s‑a născut Iliescu, dar asta nu ne interesa – am să amintesc totuși că mi s‑a părut un orășel curat și destul de îngrijit. Ne-am oprit doar când am văzut Dunărea și am avut noroc să nimerim din prima portul (deși port e mult spus). Tot norocul a făcut să asistăm la plecarea unei nave de croazieră pe Dunăre, către aval. Mă întreb ce-or fi crezut străinii aceia despre Oltenița. Vă las să vedeți cum arată portul și faleza, ca să vă faceți o idee.
La întoarcere ne-am oprit la mânăstirea Cernica. Dincolo de frumusețea locului și de curățenie, mi se pare că mânăstirea are un aer ușor comercializat, îi lipsește misterul acela mistic pe care îl regăsești în alte așezăminte. În balconul unei chilii ședea un călugăr care superviza fântâna, dând indicații celor care încercau să scoată apă – aflându-se sus, neobservat de cei mai mulți, reușea să surprindă pe toți cu vocea lui neașteptată: “nu așa, slăbește lanțul că‑l rupi!”. Dar, încă o dată spun, locul e tare frumos.
Lasă un comentariu