Lunea Sfântului Duh se anunțase caniculară. Nu însă într-atât încât să ne țină în casă – dacă tot era un weekend prelungit, de ce să nu mai facem o mică excursie? Entuziasmați de conacul Bellu, ne-am gândit să vedem și schitul ridicat de unchiul său – Barbu Bellu – în Goștinari. Știam că e în ruină, dar chiar și așa am zis că merită drumul până acolo, măcar pentru a onora cu vizita noastră moștenirea lăsată de cel care a donat și terenul cimitirului ce‑i poartă numele. Zis și făcut. Așa că am pornit la drum către sudul Bucureștiului.
Este izbitoare diferența de aspect a satelor din nordul și sudul Bucureștiului. Nu‑s vreo minune dumnezeiască satele din nord, dar cele din sud au un cu totul alt aer, mai sărăcăcios și mai neîngrijit. Impresia generală este lipsa mâinii de gospodar, a delăsării și neglijenței. La poarta țăranului din satele din sud trebuie musai să troneze o grămadă de nisip sau de pietriș, un fel de depozit de materiale de construcții ad-hoc, sau un morman de crengi uscate, tăiate în primăvară din copacii din curte. Sau vreo remorcă ruginită, care se afundă în fiecare an mai adânc în pământ. Iar dacă nici unul din aceste lucruri nu se găsește în poartă, ca semn al sărăciei depline pământul e bătătorit și prăfos, lipsit de orice urmă de vegetație, oferit un peisaj dezolant de minideșert. Peste toate plutește o impresie de nepăsare, senzația că totul e improvizat și temporar.
Goștinari este un pic diferit. Fiecare casă are un podeț de beton peste șanțul adâncit, ici-colo mai vezi câte o floare la o poartă, semn că moșia boierilor Bellu a lăsat niște urme de civilizație. Am făcut stânga printre case și după două viraje la dreapta și la stânga, ne-am trezit în fața fostului schit. Impresia e extrem de puternică. Terenul din interiorul schitului este folosit ca cimitir. În biserică și în turnul clopotniței de la intrare sunt sute de ciori care croncăne sinistru, devenind foarte zgomotoase când cineva se apropie. Am intrat în curte, printre cruci de marmură care au costat probabil destul de mulți bani și ne-am dus să vedem biserica. Se vede că a fost frumoasă, azi nu mai are acoperiș, pictura interioară s‑a dus în cea mai mare parte sau e vandalizată de scrijeliturile copiilor.
Oamenii din Goștinari n‑au avut bani pentru întreținerea schitului. Au găsit totuși resursele financiare să-și facă niște căsoaie disproporționat de mari și de inadecvate între cele vechi, de paiantă. Au avut bani să facă cruci scumpe de marmură, cavouri de beton cu capace culisante pe șine, ba chiar și o construcție mai înaltă deasupra unui mormânt. Moștenirea familiei Bellu e lăsată pradă ciorilor. Ceea ce e important este să ne punem termopane și să ne facem remarcați după ce murim prin dimensiunile crucii.
Am plecat întristați de la Goștinari, cu speranța că preluarea sa de către Biserica Ortodoxă Română va duce la restaurare. Deocamdată nu sunt semne. Am trecut Argeșul prin Colibași și am apucat către Comana, pe un drum pietruit prin pădure. La mânăstirea Comana am făcut un alt popas. Un loc frumos, mai ales prin vecinătatea Neajlovului care curge pe lângă ziduri, dar nu foarte îngrijit. Spre deosebire de alte mânăstiri, aici nu am găsit atenția aceea la detalii care face ca totul să pară perfect. În subsolul chiliilor a fost amenajat un muzeu, cu fonduri Sapard. E un fel de caricatură de expoziție, unde dacă reziști mirosului persistent de igrasie și murături, poți să vezi câteva armuri și piese vestimentare de secol XVIII, mai toate mucegăite zdravăn. Se pare că scopul muzeului a fost obținerea fondurilor financiare…
Ultimul popas al scurtei noastre peregrinări prin sud a fost la mânăstirea Delta Neajlovului. O biserică din lemn, zveltă și micuță, în mijlocul câmpului, pe malul de nord al mlaștinii Neajlovului. Liniște totală. Nimeni împrejur, doar zumzetul muștelor care se izbeau de geamurile mici ale bisericii, încercând zadarnic să iasă. Alături se construiește o mânăstire nouă, cu betoane și mortare, cu chilii numeroase și o curte imensă. Bisericuța de lemn își așteaptă cuminte sfârșitul.
Lasă un comentariu