/ Dobrogea / România

Când stră­bați dis­tanțe mai lungi cu ma­șina, autos­trada este de­si­gur o fa­ci­li­tate pe care ți‑o do­rești. Dar poate că veți fi de acord cu mine că, din­colo de con­fort și si­gu­ranță, e un mod plic­ti­si­tor de a în­cepe o că­lă­to­rie. As­fal­tul nesfâr­șit și mo­no­ton, care se în­tinde ca o pan­glică în­tinsă în­tre două puncte, îți amor­țește sim­țu­rile și îți adoarme in­s­tinc­tul de aven­tu­rier. De aceea, de în­dată ce am ie­șit de pe A2 că­tre Slo­bo­zia, am sim­țit că în­cepe cu ade­vă­rat că­lă­to­ria că­tre Do­bro­gea. A tre­buit să mai aș­tep­tăm un timp, până am tre­cut de Hâr­șova ca să‑i sim­țim pen­tru prima oară par­fu­mul.

Mai în­tâi a fost dru­mul. Șo­seaua că­tre Tul­cea se îna­lță și co­bo­ară pe co­li­nele care se asea­mănă cu niște va­luri uri­așe ale unei mări în­cre­me­nite, peste care s‑a aș­ter­nut apoi pămân­tul și din el au ră­să­rit la­nuri de floa­rea-soa­re­lui, de grâu și de orz. Am mers așa, îna­inte, me­reu îna­inte prin­tre eo­li­e­nele care îm­pân­zesc Do­bro­gea ca niște Gu­li­veri ce-și ro­tesc bra­țele. Apoi am tre­cut de To­po­log și am în­ce­put să ur­căm prin pă­du­rile de tei, care ne-au în­mi­res­mat ca­lea într-un fel im­po­si­bil de des­cris cu cu­vinte. Am ie­șit mai sus, spre Ciu­cu­rova, dar am apu­cat spre Mă­cin, că­tre stânga. Pe­i­sa­jul s‑a schim­bat brusc, ca și cum ne-am fi în­ve­ci­nat cu un de­șert. Cul­mea Pri­co­pa­nu­lui, aridă și pie­troasă ne‑a flan­cat dru­mul până aproape de Mă­cin. După pu­țină vreme am schim­bat din nou at­mosfera: șo­seaua a co­tit spre dreapta, șer­pu­ind pe curba de nivel a de­a­lu­ri­lor, în lun­gul Du­nă­rii. Jos, lunca Du­nă­rii, verde crud. Sus, de­a­lu­rile Mă­ci­nu­lui și Ni­culi­țe­lu­lui, ușor pâr­jo­lite de soare.

În Isac­cea am gă­sit des­tul de ușor dru­mul spre ce­ta­tea No­vi­o­du­num. Am avut spe­ranțe mari ca vom ve­dea ceva spec­ta­cu­los, ju­de­când după site-ul șan­ti­e­ru­lui ar­he­o­lo­gic, dar am ră­mas pu­țin dez­a­mă­git. Ce­ta­tea nu are (aproape) nici un fel de punct de in­for­mare, deși se spune că ar fi fost cel mai im­por­tant punct de su­pra­ve­ghere al Du­nă­rii — Cla­s­sis Fla­via Mo­e­sica — și m‑aș fi aș­tep­tat să aflu mai multe de­ta­lii. Im­pre­sia mea este că s‑au fă­cut prea pu­ține să­pă­turi față de ceea ce ar pu­tea fi des­co­pe­rit acolo. Pro­ba­bil că e ne­voie de fon­duri. Și poate de niște ar­he­o­logi en­tu­ziaști care să-și in­sta­leze cor­tu­rile în pre­a­jmă și să scoată la lu­mină is­to­ria aces­tui loc.

Se zice că la No­vi­o­du­num au fost de­ca­pi­tați pa­tru din­tre pri­mii mar­tiri creș­tini de pe te­ri­to­riul ro­mâ­nesc: Zo­tic, Atal, Ca­ma­sie și Fi­lip. Moaș­tele lor se gă­sesc în mâ­năs­ti­rea Co­coș, ur­mă­to­rul nos­tru obiec­tiv. Am găsit‑o ușor, după o scur­tă­tură pe un drum de pia­tră, pe care am ri­di­cat pra­ful în slăvi, dar ne‑a scu­tit de vreo câ­țiva ki­lo­me­tri buni. Mâ­năs­ti­rea Co­coș e albă și tă­cută, în­con­ju­rată de de­a­lu­rile îm­pă­du­rite — se zice că nu­mele îi vine de la un co­coș săl­ba­tic care s‑a au­zit noap­tea în pă­du­rea de dea­su­pra lo­cu­lui, în timp ce niște că­lu­gări că­u­tau loc pen­tru noua bi­se­rică. După cân­te­cul pă­să­rii s‑a au­zit su­ne­tul de toacă și ast­fel că­lu­gă­rii au fost în­cre­din­țați că acela e lo­cul unde tre­buie s‑o îna­lțe. Noi am ajuns la vre­mea prân­zu­lui, pe o căl­dură to­ridă, când până și muș­tele se as­cun­se­seră de soare. Am în­cer­cat să ajun­gem la ba­si­lica unde au fost des­co­pe­rite mor­min­tele mar­ti­ri­lor, dar era deja în­chis — pro­gra­mul era doar până la două, așa că ne-am mul­țu­mit să hră­nim o po­taie amă­râtă șî hă­me­sită, după care am por­nit mai de­parte.

De la Co­coș am ple­cat spre mâ­năs­ti­rea Ce­lic Dere (pârâul de oțel). Su­ită pe coasta de­a­lu­lui e oa­re­cum mai vi­zi­bilă și mai se­meață, dar mie mi‑a pă­rut că‑i lip­sește îm­pre­j­mu­i­rea chi­li­i­lor, aceea care-mi dă sen­za­ția unui spa­țiu se­pa­rat de res­tul lu­mii, unde rit­mul vie­ții e mai tai­nic și mai pro­fund. Ex­pusă ca o bi­ju­te­rie, bi­se­rica e fru­moasă, dar nu în fe­lul în care e cea de la Co­coș.

De la Ce­lic Dere am ple­cat că­tre Tul­cea, apoi spre Ma­h­mu­dia. Pe drum, în Mal­cioc, am în­tâl­nit și ru­i­nele unei bi­se­rici pro­tes­tante ger­mane, ceea ce ne‑a mi­rat. Abia când ne-am în­tors acasă am aflat — cu des­tulă mi­rare — po­ves­tea ger­ma­ni­lor do­bro­geni. Dar așa e Do­bro­gea, îți re­zervă câte o sur­priză la fi­e­care pas.

* * *

Di­mi­neața de du­mi­nică a în­ce­put mohorâtă, cu un pla­fon jos de nori ce­nu­șii care se oglin­deau în apa tul­bure a Du­nă­rii. Din când în când pi­cura a ploaie, o vagă re­mi­ne­scență a furt­u­nii de peste noapte. Un­deva, că­tre sud, ce­rul pă­rea să se al­bească a vreme bună, dar era prea de­parte ca să ne pu­tem în­crede în aceste semne. Am ple­cat la drum doar cu nă­dej­dea că nu va ploua din cale-afară de tare în cea de‑a doua zi a ex­cur­siei. Căci s‑ar cu­veni să spun, de la bun în­ce­put, că am să de­păn is­to­ria unei mi­nu­nate ex­cur­sii de două zile prin Do­bro­gea de nord. Are să-mi fie greu să spun cu cu­vinte tot ceea ce am vă­zut și sim­țit – de aceea am să îmi în­so­țesc po­ves­tea de la bun în­ce­put cu în­dem­nul de a merge voi în­șivă acolo, pen­tru că doar așa veți pri­cepe en­tu­zi­as­mul meu. Do­bro­gea nor­dică este un loc spe­cial, unde în doar câ­țiva ki­lo­me­tri pe­i­sa­jul se poate schimba ra­di­cal – aici crezi că te afli în mar­gi­nea unui de­șert, din­colo ai zice că ești într‑o pă­dure lu­xu­ri­antă de deal, ală­turi e balta și mâ­lul, cu stu­ful și pă­să­rile ac­va­tice ale del­tei. To­tul se suc­cede cu ritm și cur­si­vi­tate, aproape că nu ai timp să guști far­me­cul unui pe­i­saj că un al­tul – di­fe­rit, dar egal de fru­mos – ți se în­fă­ți­șează ochi­lor. Veți în­țe­lege, deci, de ce îmi vor tre­buie mai multe pos­tări ca să is­pră­vesc po­ves­tea aces­tei ex­cur­sii.

Din Ma­h­mu­dia am por­nit că­tre Mu­ri­ghiol, în lun­gul bra­țu­lui Sfântu Ghe­or­ghe, pe șo­seaua care se în­fă­șoară pe de­a­lu­rile în­și­rate în lun­gul lun­cii. Am ajuns des­tul de re­pede la ce­ta­tea Hal­myris, un loc pe care ne do­ri­sem să‑l ve­dem, dar asu­pra că­ruia, eu unul, aveam multe în­do­ieli. Cu o zi îna­inte, la ce­ta­tea No­vi­o­du­num, fu­se­sem oa­re­cum dez­a­mă­git – am să vă spun cu alt pri­lej de ce. Sur­prin­ză­toare ca și Do­bro­gea, ce­ta­tea Hal­myris are ghizi pe cei doi ar­he­o­logi care lo­cu­iesc într‑o că­bă­nuță ală­tu­rată. Sunt o fa­mi­lie, de fapt, dacă am în­țe­les bine. Ei ne-au ofe­rit ex­pli­ca­ții de­ta­li­ate des­pre tot ceea ce ve­deam și a fost mult mai in­te­re­sant de­căt în alte părți. Hal­myris în­seamnă “să­ră­tură” – ală­turi de Mu­ri­ghiol se află un lac să­rat, ră­mas se pare din vre­mea când ma­rea ajun­gea până în acele părți – apoi Du­nă­rea a col­ma­tat li­to­ra­lul, cre­ând delta și îm­pin­gând ma­rea mai de­parte.

Ne-am în­tors pe ace­lași drum, că­tre Tul­cea, co­bo­rând apoi că­tre Ba­ba­dag pe DN22. S‑ar fi pu­tut mai scurt pe DJ 222C, dar ni s‑a ex­pli­cat că ne ru­pem ma­și­nile, în timp ce prin Tul­cea e nițel mai lung, dar o să mer­gem smirnă. Smirnă, adică drept. Pe limba li­po­ve­ni­lor. Pe drum ne-am oprit să fo­to­gra­fiem in­cre­di­bi­lele la­nuri de floa­rea soa­re­lui.

Un ceas mai târ­ziu dru­mul s‑a ră­su­cit în ju­rul la­cu­lui Ba­ba­dag, am tra­ver­sat ora­șul pro­mițând că ne în­toar­cem la el și am ur­cat de­a­lul că­tre Eni­sala. Fosta for­ti­fi­ca­ție ge­no­veză este cu si­gu­ranță mai se­meață de­cât ce­le­lalte ru­ine ale ce­tă­ți­lor do­bro­gene, din cele mai multe ne­rămânând de­cât niște zi­duri aco­pe­rite de pământ. De pe vâr­ful de­a­lu­lui la­cul Ra­zim se asea­mănă mă­rii și doar li­nia ver­zuie sub­țire de la ori­zont mai amin­tește de fâșia de pământ care îl se­pară de ea. Toc­mai li­nia aceea, va­lul de ni­sip care a îm­păr­țit la­cul și ma­rea, a fost cea care a pus ca­păt ce­tă­ții. Ne­ma­ia­vând ac­ces la mare, po­zi­ția sa stra­te­gică s‑a pier­dut și o dată cu ea și in­te­re­sul pen­tru această for­ti­fi­ca­ție. Din pă­cate la Eni­sala nu veți găsi ghid, doar un paz­nic care în­ca­sează taxa de vi­zi­tare, așa că is­to­ri­cul ce­tă­ții tre­buie să‑l ci­tiți de pe in­ter­net.

La co­bo­râre am oprit în sa­tul Eni­sala, pen­tru gos­po­dă­ria ță­ră­nească ce poate fi vi­zi­tată aici. O fe­meie mă­run­țică a ve­nit din spa­tele ca­sei, mer­gând cu pasi iuți că­tre pompa de apă. Aproape am cre­zut că nu ne vă­zuse, dar după ce și‑a clătit mâi­nile sub je­tul de apă a ve­nit în pra­gul por­tiței și ne‑a pri­vit ne­ho­tă­râtă, așa cum o fac cei ti­mizi când ar vrea să spună ceva, dar nu în­drăz­nesc. Pu­tem vi­zita? – am în­tre­bat. Da, poftiți, si­gur… Am in­trat în curte și ne-am în­drep­tat că­tre casa din dreapta, cea pe care vă­zu­sem in­scrip­ția mare: “Mu­zeul gos­po­dă­ria ță­ră­nească Eni­sala”.

Dacă tre­ceți prin sa­tul Eni­sala veți ve­dea cu si­gu­ranță acest mic mu­zeu. Nu vă opriți dacă sun­teți în că­u­tare de sen­zațio­nal. În gos­po­dă­ria con­ser­vată “in situ” – cum ni se ex­plică pe in­ter­net – nu există nici urmă de sen­zațio­nal. Doar sim­pli­ta­tea fer­me­că­toare a tra­i­u­lui ță­ră­nesc do­bro­gean, unde pes­cu­i­tul și agri­cul­tura se re­gă­sesc într‑o per­fectă îm­bi­nare. Casa cu două odăi, așe­zate de o parte și alta a unui ves­ti­bul mo­dest, e una obiș­nu­ită. Poate doar în­ve­li­toa­rea de stuf să vă mire. La­vițele aco­pe­rite cu cergi ar­ti­za­nale și șter­ga­rele de pe pe­reți zu­gră­vesc ima­gi­nea unui uni­vers pe care l‑am ui­tat, dar care mai face să tre­sară în unii dn­tre noi amin­tiri ale unor vre­muri mai li­niș­tite.

Nu, nu e ni­mic sen­zațio­nal în gos­po­dă­ria ță­ră­nească din Eni­sala. Poate doar per­cep­ția rit­mu­lui vie­ții oa­me­ni­lor din ge­ne­ra­ți­ile an­te­ri­oare, dic­tat de na­tură și tra­di­ții, su­ge­rat de unel­tele pe care le re­gă­sești peste tot. Da­rac, fus, su­veică, foale, răz­boi, lotcă, co­tigă. Câți vor mai fi ști­ind în­țe­le­sul aces­tor cu­vinte?

Nu, nu e ni­mic sen­zațio­nal în gos­po­dă­ria ță­ră­nească din Eni­sala. Doar o fe­meie mă­run­țică, cu o ex­pre­sie de se­ri­o­zi­tate pe față, care o să vă ceară la sfâr­șit câte doi lei pen­tru că v‑a dus într‑o ju­mă­tate de oră, cât veți fi pe­tre­cut acolo, într-un alt timp, într‑o altă lume. Nu îna­inte de a vă spune că stu­ful de pe casă se pune în strat gros, cam la o ju­mă­tate de me­tru gro­sime, se bate bine și se cu­răță in fi­e­care an cu o gre­blă spe­cială ca să cadă ceea ce a pu­tre­zit. Iar des­pre cu­loa­rea al­bas­tră a pri­d­vo­ru­lui, dacă în­tre­bați, are să vă spună că nu e de la tra­di­ți­ile li­po­ve­ni­lor – la ei în sat nu prea sunt li­po­veni – ci de la grun­dul cu care a fost vop­sit lem­nul. Apoi are să dea din umeri, semn că mai mult de atât nu știe.

* * *

Cur­tea gea­miei din Ba­ba­dag e pus­tie. Poarta pare în­chisă. Toc­mai când ne gân­deam că e în­chis și nu vom pu­tea in­tra, apare un băr­bat care ne spune că tre­buie s‑o che­măm pe doamna Ma­ria. Și, pen­tru că știe că noi nu ne vom pri­cepe la treaba asta, in­tră el în curte, îm­pin­gând cu umă­rul poarta de fier care se des­chide scâr­țâind un pic. Se duce spre o clă­dire cu trepte ex­te­ri­oare, stri­gând într-una: doamna Ma­ri­a­a­aaa! Până la urmă o fe­meie și un băr­bat se arată la față, amân­doi cu tră­să­turi orien­tale. In­di­vi­dul care i‑a stri­gat ni‑l pre­zintă pe băr­bat: el e ho­gea.

În­tre­băm dacă pu­tem ve­dea gea­mia și ho­gea în­cu­vi­in­țează scurt, dând din cap. Apoi ada­ugă ceva într‑o ro­mâ­nească foarte stâl­cită, luând‑o îna­inte spre in­tra­rea în mos­chee. Ne des­căl­țăm cu to­ții și in­trăm. Gea­mia a fost res­ta­u­rată nu de mult, dar clă­di­rea e din 1618. Sim­pli­ta­tea ei e im­pre­sio­nantă și te duce cu gân­dul că ade­vă­rata cre­dință vine din con­vin­gere, nu din ce­re­mo­n­ial. Aviz or­to­do­c­și­lor.

La ie­șire băr­ba­tul care ne‑a aju­tat se oferă să ne dea în­dru­mări în con­ti­nu­are. Vrem să ve­dem mu­zeul, îi zi­cem, si­gur că da vi‑l arăt eu dacă îmi dați de o bere. Îi dăm doi lei. Be­rea e trei lei – ri­pos­tează dum­ne­a­lui – și mai pri­mește încă cinci lei. Mu­zeul e după colț, iar mor­mân­tul lui Sari Sal­tuk Baba Dede și ciș­meaua Ka­laigi pe o stră­duță mai în­colo. Preț de trei sute de me­tri atrac­ți­ile Ba­ba­da­gu­lui ți se aș­tern la pi­cioare pen­tru pre­țul unei beri.

Ba­ba­dag e un oraș trist, ca un om bol­nav și sin­gur. Cele câ­teva blo­curi co­mu­niste po­ves­tesc des­pre re­nun­țare și ne­șansă. Fa­brica de za­hăr s‑a în­chis de mult, ru­i­nele ei se văd la ie­și­rea că­tre ră­să­rit a ora­șu­lui. Se spune că există un ba­ron lo­cal, unul Par­mac, care mai dă de lu­cru câ­torva oa­meni. Are în cen­tru o câr­ci­umă unde am mân­cat – re­zo­na­bil ca preț și ca­li­tate – și câ­teva alte afa­ceri care mai merg. În rest doar câte un grup ră­tă­cit de tu­riști mai plă­tesc unui lo­cal­nic mai no­ro­cos ca să le spună ce a mai ră­mas din Si­naia Do­bro­gei.

În clă­di­rea pă­ră­gi­nită de pe col­țul in­ter­sec­ției e un se­miîn­tu­ne­ric că­lâu. Doar ușa de ta­blă des­chisă lăsa să in­tre o geană de lu­mină că­tre in­te­rior. M‑a iz­bit un aer stă­tut în care plu­tea mi­ro­sul de cau­ciuc al vul­ca­ni­ză­rii. Înă­un­tru, pe trei sca­une de lemn, un tâ­năr în ma­ieu mur­dar de va­se­lină, o bă­trână cu ba­tic pe cap și un moș­neag ne­băr­bie­rit de vreo săp­tămână se ui­tau la te­le­vi­zor, la o te­le­no­velă. Bună ziua, am în­drăz­nit eu. Bă­trâna m‑a pri­vit în trea­căt – bună ziua, răs­punde. E bun dru­mul ăsta spre Slava Rusă? Sau ne ru­pem ma­și­nile pe acolo? Bă­trâna m‑a pri­vit din nou și mi‑a fă­cut semn cu mâna: merge, merge. Moș­nea­gul – fără să mă pri­vească – mi‑a spus: e bun, e bun, du-te…

Am fă­cut dreapta pe DJ 223A, ime­diat după ie­și­rea din Ba­ba­dag. Peste pu­țin timp aveam să în­țe­le­gem că no­țiu­nea de “bun” este foarte re­la­tivă. Dacă am fi fost cu un trac­tor, pro­ba­bil că mer­gea. Cu auto­tu­ris­mul cei opt ki­lo­me­tri s‑au do­ve­dit aproape un off-road. Pe­i­sa­jul era însă mi­ri­fic. Pă­du­rea se în­chi­dea peste dru­mul care urca în ser­pen­tine largi – să fi fost as­fal­tul bun ar fi fost un tra­seu me­mo­ra­bil. Așa însă, nu prea. Mai jos, îna­inte de a ajunge la Slava Rusă, dru­mul a ie­șit din pă­dure pe mar­gi­nea unui lan de grâu copt care ne‑a pri­le­juit un po­pas pen­tru a ad­mira fru­mu­se­țea pe­i­sa­ju­lui. Do­bro­gea e ex­tra­or­di­nar de fru­moasă.

Am ajuns apoi la mâ­năs­ti­rea Us­pe­nia. Un­deva în­tre de­a­luri, câ­țiva că­lu­gări — care vor­besc mai mult rusa — se ro­agă și tră­iesc într‑o pace tih­nită. Us­pe­nia în­seamnă Ador­mire în limba rusă. In bi­se­rică se slu­jea – tot în rusă – iar ce­re­mo­nia avea o rit­mică di­fe­rită de cea or­to­doxă ro­mână, o ca­dență mo­no­tonă și re­pe­ti­tivă, cu ace­leași fraze re­pe­tate în­de­lung. Am aflat în­tâm­plă­tor că cel ce con­du­cea slu­jba era epi­scop, ve­nit spe­cial pen­tru a sluji. Alt­min­teri bi­se­rica era goală, doar vreo câ­țiva cre­din­cioși ruși care toc­mai ple­cau când noi am ajuns.

Ne-am în­tors la dru­mul prin­ci­pal, am apu­cat că­tre Slava Cer­cheză și am co­bo­rât ușor spre Ciu­cu­rova, apoi că­tre To­po­log. Am mers în­cet prin por­țiu­nile de pă­dure, cu gea­mu­rile lă­sate ca să sim­țim încă o dată mi­ro­sul pă­trun­ză­tor al flo­ri­lor de tei, aflate în ul­ti­mele lor zile, îna­inte de a în­chide în fruct dul­ceața par­fu­mu­lui. Am co­bo­răt și mai mult, pe dru­muri oco­lite că­tre Cer­na­vodă, în lun­gul Du­nă­rii, deși încă nu o ve­deam. Aproape de Ca­pi­dava ni s‑a în­fă­ți­șat brusc, calmă și ma­ies­tu­oasă, lu­cind au­riu în ra­zele soa­re­lui ce aproape asfin­țea.

Ne-am oprit să ve­dem ce­ta­tea Ca­pi­dava, i‑am dat ocol, ad­mi­rând flu­viul de pe zi­du­rile ei. Peste apă, în ză­voa­iele băl­ții Ia­lo­miței, se ză­rea o că­suță și m‑am gân­dit cât de sim­plă e viața pri­vită de pe ma­lul ce­lă­lalt: Du­nă­rea, pă­du­rea și tu. Am co­bo­rât mai de­parte în lun­gul Du­nă­rii, pe lângă alte lunci aș­ter­nute la poa­lele de­a­lu­ri­lor pe care șer­pu­iește șo­seaua. Ne-am oprit doar câ­teva clipe ca să sa­lu­tăm asfin­ți­tul peste Du­năre, ca un gest de ple­căciune în fața fru­mu­se­ții aces­tui mi­ra­cu­los tă­râm care este Do­bro­gea.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.