Când străbați distanțe mai lungi cu mașina, autostrada este desigur o facilitate pe care ți‑o dorești. Dar poate că veți fi de acord cu mine că, dincolo de confort și siguranță, e un mod plictisitor de a începe o călătorie. Asfaltul nesfârșit și monoton, care se întinde ca o panglică întinsă între două puncte, îți amorțește simțurile și îți adoarme instinctul de aventurier. De aceea, de îndată ce am ieșit de pe A2 către Slobozia, am simțit că începe cu adevărat călătoria către Dobrogea. A trebuit să mai așteptăm un timp, până am trecut de Hârșova ca să‑i simțim pentru prima oară parfumul.
Mai întâi a fost drumul. Șoseaua către Tulcea se înalță și coboară pe colinele care se aseamănă cu niște valuri uriașe ale unei mări încremenite, peste care s‑a așternut apoi pământul și din el au răsărit lanuri de floarea-soarelui, de grâu și de orz. Am mers așa, înainte, mereu înainte printre eolienele care împânzesc Dobrogea ca niște Guliveri ce-și rotesc brațele. Apoi am trecut de Topolog și am început să urcăm prin pădurile de tei, care ne-au înmiresmat calea într-un fel imposibil de descris cu cuvinte. Am ieșit mai sus, spre Ciucurova, dar am apucat spre Măcin, către stânga. Peisajul s‑a schimbat brusc, ca și cum ne-am fi învecinat cu un deșert. Culmea Pricopanului, aridă și pietroasă ne‑a flancat drumul până aproape de Măcin. După puțină vreme am schimbat din nou atmosfera: șoseaua a cotit spre dreapta, șerpuind pe curba de nivel a dealurilor, în lungul Dunării. Jos, lunca Dunării, verde crud. Sus, dealurile Măcinului și Niculițelului, ușor pârjolite de soare.
În Isaccea am găsit destul de ușor drumul spre cetatea Noviodunum. Am avut speranțe mari ca vom vedea ceva spectaculos, judecând după site-ul șantierului arheologic, dar am rămas puțin dezamăgit. Cetatea nu are (aproape) nici un fel de punct de informare, deși se spune că ar fi fost cel mai important punct de supraveghere al Dunării — Classis Flavia Moesica — și m‑aș fi așteptat să aflu mai multe detalii. Impresia mea este că s‑au făcut prea puține săpături față de ceea ce ar putea fi descoperit acolo. Probabil că e nevoie de fonduri. Și poate de niște arheologi entuziaști care să-și instaleze corturile în preajmă și să scoată la lumină istoria acestui loc.
Se zice că la Noviodunum au fost decapitați patru dintre primii martiri creștini de pe teritoriul românesc: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Moaștele lor se găsesc în mânăstirea Cocoș, următorul nostru obiectiv. Am găsit‑o ușor, după o scurtătură pe un drum de piatră, pe care am ridicat praful în slăvi, dar ne‑a scutit de vreo câțiva kilometri buni. Mânăstirea Cocoș e albă și tăcută, înconjurată de dealurile împădurite — se zice că numele îi vine de la un cocoș sălbatic care s‑a auzit noaptea în pădurea de deasupra locului, în timp ce niște călugări căutau loc pentru noua biserică. După cântecul păsării s‑a auzit sunetul de toacă și astfel călugării au fost încredințați că acela e locul unde trebuie s‑o înalțe. Noi am ajuns la vremea prânzului, pe o căldură toridă, când până și muștele se ascunseseră de soare. Am încercat să ajungem la basilica unde au fost descoperite mormintele martirilor, dar era deja închis — programul era doar până la două, așa că ne-am mulțumit să hrănim o potaie amărâtă șî hămesită, după care am pornit mai departe.
De la Cocoș am plecat spre mânăstirea Celic Dere (pârâul de oțel). Suită pe coasta dealului e oarecum mai vizibilă și mai semeață, dar mie mi‑a părut că‑i lipsește împrejmuirea chiliilor, aceea care-mi dă senzația unui spațiu separat de restul lumii, unde ritmul vieții e mai tainic și mai profund. Expusă ca o bijuterie, biserica e frumoasă, dar nu în felul în care e cea de la Cocoș.
De la Celic Dere am plecat către Tulcea, apoi spre Mahmudia. Pe drum, în Malcioc, am întâlnit și ruinele unei biserici protestante germane, ceea ce ne‑a mirat. Abia când ne-am întors acasă am aflat — cu destulă mirare — povestea germanilor dobrogeni. Dar așa e Dobrogea, îți rezervă câte o surpriză la fiecare pas.
* * *
Dimineața de duminică a început mohorâtă, cu un plafon jos de nori cenușii care se oglindeau în apa tulbure a Dunării. Din când în când picura a ploaie, o vagă reminescență a furtunii de peste noapte. Undeva, către sud, cerul părea să se albească a vreme bună, dar era prea departe ca să ne putem încrede în aceste semne. Am plecat la drum doar cu nădejdea că nu va ploua din cale-afară de tare în cea de‑a doua zi a excursiei. Căci s‑ar cuveni să spun, de la bun început, că am să depăn istoria unei minunate excursii de două zile prin Dobrogea de nord. Are să-mi fie greu să spun cu cuvinte tot ceea ce am văzut și simțit – de aceea am să îmi însoțesc povestea de la bun început cu îndemnul de a merge voi înșivă acolo, pentru că doar așa veți pricepe entuziasmul meu. Dobrogea nordică este un loc special, unde în doar câțiva kilometri peisajul se poate schimba radical – aici crezi că te afli în marginea unui deșert, dincolo ai zice că ești într‑o pădure luxuriantă de deal, alături e balta și mâlul, cu stuful și păsările acvatice ale deltei. Totul se succede cu ritm și cursivitate, aproape că nu ai timp să guști farmecul unui peisaj că un altul – diferit, dar egal de frumos – ți se înfățișează ochilor. Veți înțelege, deci, de ce îmi vor trebuie mai multe postări ca să isprăvesc povestea acestei excursii.
Din Mahmudia am pornit către Murighiol, în lungul brațului Sfântu Gheorghe, pe șoseaua care se înfășoară pe dealurile înșirate în lungul luncii. Am ajuns destul de repede la cetatea Halmyris, un loc pe care ne dorisem să‑l vedem, dar asupra căruia, eu unul, aveam multe îndoieli. Cu o zi înainte, la cetatea Noviodunum, fusesem oarecum dezamăgit – am să vă spun cu alt prilej de ce. Surprinzătoare ca și Dobrogea, cetatea Halmyris are ghizi pe cei doi arheologi care locuiesc într‑o căbănuță alăturată. Sunt o familie, de fapt, dacă am înțeles bine. Ei ne-au oferit explicații detaliate despre tot ceea ce vedeam și a fost mult mai interesant decăt în alte părți. Halmyris înseamnă “sărătură” – alături de Murighiol se află un lac sărat, rămas se pare din vremea când marea ajungea până în acele părți – apoi Dunărea a colmatat litoralul, creând delta și împingând marea mai departe.
Ne-am întors pe același drum, către Tulcea, coborând apoi către Babadag pe DN22. S‑ar fi putut mai scurt pe DJ 222C, dar ni s‑a explicat că ne rupem mașinile, în timp ce prin Tulcea e nițel mai lung, dar o să mergem smirnă. Smirnă, adică drept. Pe limba lipovenilor. Pe drum ne-am oprit să fotografiem incredibilele lanuri de floarea soarelui.
Un ceas mai târziu drumul s‑a răsucit în jurul lacului Babadag, am traversat orașul promițând că ne întoarcem la el și am urcat dealul către Enisala. Fosta fortificație genoveză este cu siguranță mai semeață decât celelalte ruine ale cetăților dobrogene, din cele mai multe nerămânând decât niște ziduri acoperite de pământ. De pe vârful dealului lacul Razim se aseamănă mării și doar linia verzuie subțire de la orizont mai amintește de fâșia de pământ care îl separă de ea. Tocmai linia aceea, valul de nisip care a împărțit lacul și marea, a fost cea care a pus capăt cetății. Nemaiavând acces la mare, poziția sa strategică s‑a pierdut și o dată cu ea și interesul pentru această fortificație. Din păcate la Enisala nu veți găsi ghid, doar un paznic care încasează taxa de vizitare, așa că istoricul cetății trebuie să‑l citiți de pe internet.
La coborâre am oprit în satul Enisala, pentru gospodăria țărănească ce poate fi vizitată aici. O femeie mărunțică a venit din spatele casei, mergând cu pasi iuți către pompa de apă. Aproape am crezut că nu ne văzuse, dar după ce și‑a clătit mâinile sub jetul de apă a venit în pragul portiței și ne‑a privit nehotărâtă, așa cum o fac cei timizi când ar vrea să spună ceva, dar nu îndrăznesc. Putem vizita? – am întrebat. Da, poftiți, sigur… Am intrat în curte și ne-am îndreptat către casa din dreapta, cea pe care văzusem inscripția mare: “Muzeul gospodăria țărănească Enisala”.
Dacă treceți prin satul Enisala veți vedea cu siguranță acest mic muzeu. Nu vă opriți dacă sunteți în căutare de senzațional. În gospodăria conservată “in situ” – cum ni se explică pe internet – nu există nici urmă de senzațional. Doar simplitatea fermecătoare a traiului țărănesc dobrogean, unde pescuitul și agricultura se regăsesc într‑o perfectă îmbinare. Casa cu două odăi, așezate de o parte și alta a unui vestibul modest, e una obișnuită. Poate doar învelitoarea de stuf să vă mire. Lavițele acoperite cu cergi artizanale și ștergarele de pe pereți zugrăvesc imaginea unui univers pe care l‑am uitat, dar care mai face să tresară în unii dntre noi amintiri ale unor vremuri mai liniștite.
Nu, nu e nimic senzațional în gospodăria țărănească din Enisala. Poate doar percepția ritmului vieții oamenilor din generațiile anterioare, dictat de natură și tradiții, sugerat de uneltele pe care le regăsești peste tot. Darac, fus, suveică, foale, război, lotcă, cotigă. Câți vor mai fi știind înțelesul acestor cuvinte?
Nu, nu e nimic senzațional în gospodăria țărănească din Enisala. Doar o femeie mărunțică, cu o expresie de seriozitate pe față, care o să vă ceară la sfârșit câte doi lei pentru că v‑a dus într‑o jumătate de oră, cât veți fi petrecut acolo, într-un alt timp, într‑o altă lume. Nu înainte de a vă spune că stuful de pe casă se pune în strat gros, cam la o jumătate de metru grosime, se bate bine și se curăță in fiecare an cu o greblă specială ca să cadă ceea ce a putrezit. Iar despre culoarea albastră a pridvorului, dacă întrebați, are să vă spună că nu e de la tradițiile lipovenilor – la ei în sat nu prea sunt lipoveni – ci de la grundul cu care a fost vopsit lemnul. Apoi are să dea din umeri, semn că mai mult de atât nu știe.
* * *
Curtea geamiei din Babadag e pustie. Poarta pare închisă. Tocmai când ne gândeam că e închis și nu vom putea intra, apare un bărbat care ne spune că trebuie s‑o chemăm pe doamna Maria. Și, pentru că știe că noi nu ne vom pricepe la treaba asta, intră el în curte, împingând cu umărul poarta de fier care se deschide scârțâind un pic. Se duce spre o clădire cu trepte exterioare, strigând într-una: doamna Mariaaaaa! Până la urmă o femeie și un bărbat se arată la față, amândoi cu trăsături orientale. Individul care i‑a strigat ni‑l prezintă pe bărbat: el e hogea.
Întrebăm dacă putem vedea geamia și hogea încuviințează scurt, dând din cap. Apoi adaugă ceva într‑o românească foarte stâlcită, luând‑o înainte spre intrarea în moschee. Ne descălțăm cu toții și intrăm. Geamia a fost restaurată nu de mult, dar clădirea e din 1618. Simplitatea ei e impresionantă și te duce cu gândul că adevărata credință vine din convingere, nu din ceremonial. Aviz ortodocșilor.
La ieșire bărbatul care ne‑a ajutat se oferă să ne dea îndrumări în continuare. Vrem să vedem muzeul, îi zicem, sigur că da vi‑l arăt eu dacă îmi dați de o bere. Îi dăm doi lei. Berea e trei lei – ripostează dumnealui – și mai primește încă cinci lei. Muzeul e după colț, iar mormântul lui Sari Saltuk Baba Dede și cișmeaua Kalaigi pe o străduță mai încolo. Preț de trei sute de metri atracțiile Babadagului ți se aștern la picioare pentru prețul unei beri.
Babadag e un oraș trist, ca un om bolnav și singur. Cele câteva blocuri comuniste povestesc despre renunțare și neșansă. Fabrica de zahăr s‑a închis de mult, ruinele ei se văd la ieșirea către răsărit a orașului. Se spune că există un baron local, unul Parmac, care mai dă de lucru câtorva oameni. Are în centru o cârciumă unde am mâncat – rezonabil ca preț și calitate – și câteva alte afaceri care mai merg. În rest doar câte un grup rătăcit de turiști mai plătesc unui localnic mai norocos ca să le spună ce a mai rămas din Sinaia Dobrogei.
În clădirea părăginită de pe colțul intersecției e un semiîntuneric călâu. Doar ușa de tablă deschisă lăsa să intre o geană de lumină către interior. M‑a izbit un aer stătut în care plutea mirosul de cauciuc al vulcanizării. Înăuntru, pe trei scaune de lemn, un tânăr în maieu murdar de vaselină, o bătrână cu batic pe cap și un moșneag nebărbierit de vreo săptămână se uitau la televizor, la o telenovelă. Bună ziua, am îndrăznit eu. Bătrâna m‑a privit în treacăt – bună ziua, răspunde. E bun drumul ăsta spre Slava Rusă? Sau ne rupem mașinile pe acolo? Bătrâna m‑a privit din nou și mi‑a făcut semn cu mâna: merge, merge. Moșneagul – fără să mă privească – mi‑a spus: e bun, e bun, du-te…
Am făcut dreapta pe DJ 223A, imediat după ieșirea din Babadag. Peste puțin timp aveam să înțelegem că noțiunea de “bun” este foarte relativă. Dacă am fi fost cu un tractor, probabil că mergea. Cu autoturismul cei opt kilometri s‑au dovedit aproape un off-road. Peisajul era însă mirific. Pădurea se închidea peste drumul care urca în serpentine largi – să fi fost asfaltul bun ar fi fost un traseu memorabil. Așa însă, nu prea. Mai jos, înainte de a ajunge la Slava Rusă, drumul a ieșit din pădure pe marginea unui lan de grâu copt care ne‑a prilejuit un popas pentru a admira frumusețea peisajului. Dobrogea e extraordinar de frumoasă.
Am ajuns apoi la mânăstirea Uspenia. Undeva între dealuri, câțiva călugări — care vorbesc mai mult rusa — se roagă și trăiesc într‑o pace tihnită. Uspenia înseamnă Adormire în limba rusă. In biserică se slujea – tot în rusă – iar ceremonia avea o ritmică diferită de cea ortodoxă română, o cadență monotonă și repetitivă, cu aceleași fraze repetate îndelung. Am aflat întâmplător că cel ce conducea slujba era episcop, venit special pentru a sluji. Altminteri biserica era goală, doar vreo câțiva credincioși ruși care tocmai plecau când noi am ajuns.
Ne-am întors la drumul principal, am apucat către Slava Cercheză și am coborât ușor spre Ciucurova, apoi către Topolog. Am mers încet prin porțiunile de pădure, cu geamurile lăsate ca să simțim încă o dată mirosul pătrunzător al florilor de tei, aflate în ultimele lor zile, înainte de a închide în fruct dulceața parfumului. Am coborăt și mai mult, pe drumuri ocolite către Cernavodă, în lungul Dunării, deși încă nu o vedeam. Aproape de Capidava ni s‑a înfățișat brusc, calmă și maiestuoasă, lucind auriu în razele soarelui ce aproape asfințea.
Ne-am oprit să vedem cetatea Capidava, i‑am dat ocol, admirând fluviul de pe zidurile ei. Peste apă, în zăvoaiele bălții Ialomiței, se zărea o căsuță și m‑am gândit cât de simplă e viața privită de pe malul celălalt: Dunărea, pădurea și tu. Am coborât mai departe în lungul Dunării, pe lângă alte lunci așternute la poalele dealurilor pe care șerpuiește șoseaua. Ne-am oprit doar câteva clipe ca să salutăm asfințitul peste Dunăre, ca un gest de plecăciune în fața frumuseții acestui miraculos tărâm care este Dobrogea.
Lasă un comentariu