/ Muntenia / România

Nu mai ie­și­sem de mult la plim­bare în we­e­kend, așa că plim­ba­rea din we­e­ken­dul acesta a fost bi­ne­ve­nită. Am ales un tra­seu nițel mai lung ca dis­tanță, pen­tru că îm­pre­ju­ri­mile Bu­cu­rești­u­lui nu oferă atât de multe puncte de atrac­ție pen­tru ama­to­rii de dru­me­ții scurte. Așa se face că ne-am pro­pus să ajun­gem la Slă­nic Pra­hova, o sta­țiune des­pre care am au­zit des­tul de multe de‑a lun­gul tim­pu­lui — mai cu seamă des­pre tre­cu­tul ei — și unde nu pu­se­sem pi­cio­rul de­cât foarte pu­țin, cu mulți ani în urmă.

Am inau­gu­rat ast­fel și autos­trada spre Plo­iești, pe care am găsit‑o foarte utilă, chiar dacă pare nițel mai lung dru­mul (am în­țe­les că așa și e, are vreo câ­țiva ki­lo­me­tri în plus față de va­ri­anta pe DN1), dar care are avan­ta­jul in­du­bi­ta­bil al con­for­tu­lui în tra­fic. Este o por­țiune fru­moasă spre Ghi­ghiu unde dru­mul trece prin câ­teva pă­duri, care îna­in­tează și se re­trag prin­tre cul­tu­rile agri­cole, de­senând un pe­i­saj mult mai plă­cut de­cât mo­no­to­nia câm­pu­lui. Nu sunt încă nici un fel de in­sta­la­ții și nici sta­ții de oprire, dar dis­tanța e scurtă și nu cred că se simte ne­voia ime­di­ată. Pro­ba­bil că mai ur­gente sunt ie­și­rile spre lo­ca­li­tă­țile de pe tra­seu — n‑am vă­zut nici una func­țio­nală încă. După ce ai in­trat, nu mai ai de­cât op­țiu­nea de a merge îna­inte până la Ploiești.

Dru­mul spre Slă­nic e re­la­tiv obo­si­tor. Sâm­bătă di­mi­neața era un tra­fic des­tul de aglo­me­rat, de care am scă­pat doar fă­când la stânga cu prima oca­zie când am pu­tut scăpa de dru­mul spre Vă­le­nii de Munte — DN1A, la Zam­fira. Pe va­ri­anta cea­laltă — DJ 102 — am mai mers vreo ju­mă­tate de ceas până la Slă­nic. Am ajuns la vre­mea când căl­dura abia în­ce­pea să se lase. La um­bră era su­por­ta­bil, dar în soare era pâr­jol. Cen­trul era păzit de doi po­li­țiști plic­ti­siți, care se în­tre­ți­neau cu niște lo­cal­nici în mij­lo­cul dru­mu­lui. Am în­tre­bat de res­ta­u­ran­tul Ro­berto — care apă­rea drept punct de re­per pe harta așe­zată la ve­dere, pe o ta­blă mare — eram chiar lângă el, doar că nu se ve­dea nici o firmă care să‑l nu­mească. Am in­trat pen­tru o ca­fea și o bere, apoi am ple­cat spre sa­lină. Pe drum am pu­tut ve­dea pro­ba­bil ju­mă­tate din punc­tele im­por­tante ale ora­șu­lui, adu­nate în doar câ­teva sute de me­tri. Cen­trul cu ma­ga­zine la par­te­rul unor blo­curi amă­râte și dă­ră­pă­nate, gara aban­do­nată de ceva vreme, pen­tru că tre­nu­rile nu mai cir­culă la Slă­nic, ci­ne­ma­to­gra­ful co­mu­nist, aban­do­nat și de­zo­lant. La sa­lină era o coadă in­fer­nală la in­trare — toc­mai ve­ni­seră niște auto­care cu tu­riști — așa că am ho­tă­rât să re­nun­țăm pen­tru mo­ment și să ve­nim mai târziu.

Am mers deci la Baia Ba­ci­u­lui. Acolo ar fi tre­buit să ve­dem Mun­tele de Sare, Grota Mi­re­sei și ștran­dul cu apă să­rată. Îmi amin­team că fu­se­sem acolo îm­pre­ună cu ta­tăl meu, acum vreo trei­zeci de ani, iar ștran­dul era doar un iaz mai mare cu apă să­rată, cu niște bă­răci de lemn pe mar­gi­nile îni­er­bate. Lângă apă era un mal înalt de sare, în vâr­ful că­ruia era un puț adânc ce dă­dea în Grota Mi­re­sei. Am fost deci sur­prins să văd cu to­tul alt­ceva acum. Ștran­dul s‑a mo­der­ni­zat com­plet, are plajă și niște pon­toane în lun­gul la­tu­ri­lor pe care sunt în­și­rate șe­z­lon­guri și um­bre­luțe, iar pe la­tura spre Mun­tele de Sare (unde e pantă) sunt ame­na­jări din lemn cu nume so­fis­ti­cate și pre­ten­ți­oase: am­fi­tea­trul, es­plan­ada. Plin de lume, ge­nul ce­lor care nu-și per­mit să meargă la mare, dar vor un pic de plajă și un pic de baie. Mun­tele de Sare e pe ju­mă­tate sur­pat, iar Grota Mi­re­sei e is­to­rie — nu mai există din câte ni s‑a spus.

De la ștrand ne-am în­tors la sa­lină, unde nu mai era chiar așa de aglo­me­rat. Am co­bo­rât cu un lift care se cam bă­lă­bă­nea, dar mer­gea des­tul de re­pede. Sa­lina se află la o adân­cime de 208 me­tri, iar co­bo­rârea du­rează cam un mi­nut și ju­mă­tate. Nu mai fu­se­sem nici­o­dată în sa­lina Slă­nic, nu știam la ce să mă aș­tept, iar ceea ce am vă­zut m‑a luat prin sur­prin­dere, pen­tru că nu sea­mănă de­loc cu ceea ce vă­zu­sem în alte părți. Par­tea care se vi­zi­tează este de fapt un șir de co­ri­doare foarte îna­lte și foarte late, dis­puse într-un ca­ro­iaj sim­plu. E im­pre­sio­nant prin înăl­țime și di­men­siuni — am es­ti­mat că înăl­ți­mea e de peste 20m — iar asta dă o im­pre­sie de ca­te­drală, ac­cen­tu­ată de ecoul stra­niu pe care îl are orice zgo­mot în acel spa­țiu imens. Sunt câ­teva săli unde sunt ex­puse niște sta­tui ale lui De­ce­bal și Tra­ian, am vă­zut și un spa­țiu unde niște co­pii se în­tre­ceau cu niște ma­și­nuțe. O cruce lu­mi­noasă era am­pla­sată pe un prag înalt — pro­ba­bil acolo era obiș­nu­ita bi­se­rică pe care o re­gă­sești în mai toate mi­nele. In­te­re­sant, dar nu spectaculos.

La în­toar­cere am pri­vit mai atent va­lea Slă­ni­cu­lui, șer­pu­ind în­so­țită de li­nia fe­rată — acum inu­tilă. Sate de deal, așe­zate pe coas­tele văii, cu case fru­mu­șele și co­chete. Un loc fru­mos prin li­niș­tea și sen­ti­men­tul de na­tu­ral pe care îl transmite.

Ul­tima oprire am făcut‑o la mâ­năs­ti­rea Zam­fira, des­pre care au­zi­sem ceva, dar ho­tă­rârea de a o vi­zita a ve­nit când am ci­tit pe un in­di­ca­tor că e pic­tată de Gri­go­rescu. Am de­cis că me­rită opri­rea și nu ne‑a pă­rut rău. Pro­ba­bil că nu e ni­mic spe­cial în ceea ce pri­vește cur­tea și chi­li­ile, ba nici des­pre ex­te­ri­o­rul bi­se­ri­cii nu pot spune multe: e albă, sim­plă, mică, cu un pri­d­vor mi­cuț. Înă­un­trul bi­se­ri­cii pro­na­o­sul și na­o­sul sunt aproape unite într‑o în­că­pere unică, parcă în­a­dins pen­tru a pune în va­loare pic­tura în frescă, exe­cu­tată de Nico­lae Gri­go­rescu în­tre anii 1856–1857, pe când avea doar 18 ani. E im­pre­sio­nantă, ex­trem de fru­moasă și com­plet di­fe­rită de ceea ce se vede de obi­cei în bi­se­ri­cile ro­mâ­nești — ca­li­ta­tea ar­tis­tică este iz­bi­toare, chiar și pen­tru un ne­pri­ce­put. Fres­cele au avut o is­to­rie ne­fe­ri­cită, fi­ind la un mo­ment dat aco­pe­rite de o altă pic­tură a unui pic­tor mai pu­țin va­lo­ros, dar din fe­ri­cire s‑au fă­cut res­ta­u­rări im­por­tante și pic­tura ori­gi­nală a lui Gri­go­rescu a fost scoasă la lu­mină. Ar fi fost pă­cat să se piardă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.