Nu mai ieșisem de mult la plimbare în weekend, așa că plimbarea din weekendul acesta a fost binevenită. Am ales un traseu nițel mai lung ca distanță, pentru că împrejurimile Bucureștiului nu oferă atât de multe puncte de atracție pentru amatorii de drumeții scurte. Așa se face că ne-am propus să ajungem la Slănic Prahova, o stațiune despre care am auzit destul de multe de‑a lungul timpului — mai cu seamă despre trecutul ei — și unde nu pusesem piciorul decât foarte puțin, cu mulți ani în urmă.
Am inaugurat astfel și autostrada spre Ploiești, pe care am găsit‑o foarte utilă, chiar dacă pare nițel mai lung drumul (am înțeles că așa și e, are vreo câțiva kilometri în plus față de varianta pe DN1), dar care are avantajul indubitabil al confortului în trafic. Este o porțiune frumoasă spre Ghighiu unde drumul trece prin câteva păduri, care înaintează și se retrag printre culturile agricole, desenând un peisaj mult mai plăcut decât monotonia câmpului. Nu sunt încă nici un fel de instalații și nici stații de oprire, dar distanța e scurtă și nu cred că se simte nevoia imediată. Probabil că mai urgente sunt ieșirile spre localitățile de pe traseu — n‑am văzut nici una funcțională încă. După ce ai intrat, nu mai ai decât opțiunea de a merge înainte până la Ploiești.
Drumul spre Slănic e relativ obositor. Sâmbătă dimineața era un trafic destul de aglomerat, de care am scăpat doar făcând la stânga cu prima ocazie când am putut scăpa de drumul spre Vălenii de Munte — DN1A, la Zamfira. Pe varianta cealaltă — DJ 102 — am mai mers vreo jumătate de ceas până la Slănic. Am ajuns la vremea când căldura abia începea să se lase. La umbră era suportabil, dar în soare era pârjol. Centrul era păzit de doi polițiști plictisiți, care se întrețineau cu niște localnici în mijlocul drumului. Am întrebat de restaurantul Roberto — care apărea drept punct de reper pe harta așezată la vedere, pe o tablă mare — eram chiar lângă el, doar că nu se vedea nici o firmă care să‑l numească. Am intrat pentru o cafea și o bere, apoi am plecat spre salină. Pe drum am putut vedea probabil jumătate din punctele importante ale orașului, adunate în doar câteva sute de metri. Centrul cu magazine la parterul unor blocuri amărâte și dărăpănate, gara abandonată de ceva vreme, pentru că trenurile nu mai circulă la Slănic, cinematograful comunist, abandonat și dezolant. La salină era o coadă infernală la intrare — tocmai veniseră niște autocare cu turiști — așa că am hotărât să renunțăm pentru moment și să venim mai târziu.
Am mers deci la Baia Baciului. Acolo ar fi trebuit să vedem Muntele de Sare, Grota Miresei și ștrandul cu apă sărată. Îmi aminteam că fusesem acolo împreună cu tatăl meu, acum vreo treizeci de ani, iar ștrandul era doar un iaz mai mare cu apă sărată, cu niște bărăci de lemn pe marginile înierbate. Lângă apă era un mal înalt de sare, în vârful căruia era un puț adânc ce dădea în Grota Miresei. Am fost deci surprins să văd cu totul altceva acum. Ștrandul s‑a modernizat complet, are plajă și niște pontoane în lungul laturilor pe care sunt înșirate șezlonguri și umbreluțe, iar pe latura spre Muntele de Sare (unde e pantă) sunt amenajări din lemn cu nume sofisticate și pretențioase: amfiteatrul, esplanada. Plin de lume, genul celor care nu-și permit să meargă la mare, dar vor un pic de plajă și un pic de baie. Muntele de Sare e pe jumătate surpat, iar Grota Miresei e istorie — nu mai există din câte ni s‑a spus.
De la ștrand ne-am întors la salină, unde nu mai era chiar așa de aglomerat. Am coborât cu un lift care se cam bălăbănea, dar mergea destul de repede. Salina se află la o adâncime de 208 metri, iar coborârea durează cam un minut și jumătate. Nu mai fusesem niciodată în salina Slănic, nu știam la ce să mă aștept, iar ceea ce am văzut m‑a luat prin surprindere, pentru că nu seamănă deloc cu ceea ce văzusem în alte părți. Partea care se vizitează este de fapt un șir de coridoare foarte înalte și foarte late, dispuse într-un caroiaj simplu. E impresionant prin înălțime și dimensiuni — am estimat că înălțimea e de peste 20m — iar asta dă o impresie de catedrală, accentuată de ecoul straniu pe care îl are orice zgomot în acel spațiu imens. Sunt câteva săli unde sunt expuse niște statui ale lui Decebal și Traian, am văzut și un spațiu unde niște copii se întreceau cu niște mașinuțe. O cruce luminoasă era amplasată pe un prag înalt — probabil acolo era obișnuita biserică pe care o regăsești în mai toate minele. Interesant, dar nu spectaculos.
La întoarcere am privit mai atent valea Slănicului, șerpuind însoțită de linia ferată — acum inutilă. Sate de deal, așezate pe coastele văii, cu case frumușele și cochete. Un loc frumos prin liniștea și sentimentul de natural pe care îl transmite.
Ultima oprire am făcut‑o la mânăstirea Zamfira, despre care auzisem ceva, dar hotărârea de a o vizita a venit când am citit pe un indicator că e pictată de Grigorescu. Am decis că merită oprirea și nu ne‑a părut rău. Probabil că nu e nimic special în ceea ce privește curtea și chiliile, ba nici despre exteriorul bisericii nu pot spune multe: e albă, simplă, mică, cu un pridvor micuț. Înăuntrul bisericii pronaosul și naosul sunt aproape unite într‑o încăpere unică, parcă înadins pentru a pune în valoare pictura în frescă, executată de Nicolae Grigorescu între anii 1856–1857, pe când avea doar 18 ani. E impresionantă, extrem de frumoasă și complet diferită de ceea ce se vede de obicei în bisericile românești — calitatea artistică este izbitoare, chiar și pentru un nepriceput. Frescele au avut o istorie nefericită, fiind la un moment dat acoperite de o altă pictură a unui pictor mai puțin valoros, dar din fericire s‑au făcut restaurări importante și pictura originală a lui Grigorescu a fost scoasă la lumină. Ar fi fost păcat să se piardă.
Lasă un comentariu