/ România / Transilvania

We­e­ken­dul tre­cut am fă­cut o lungă ex­cur­sie că­tre su­dul Ar­de­a­lu­lui, ca să ve­dem o parte din bi­se­ri­cile for­ti­fi­cate, des­pre care se vor­bește tot mai mult în ul­tima vreme. Și n‑am fost dez­a­mă­giți de­cât, poate pu­țin, de vre­mea prea căl­du­roasă care ne‑a cam copt tot dru­mul. Cu toate as­tea am adu­nat un mi­lion de im­pre­sii și amin­tiri ale unor lo­curi cu to­tul spe­ci­ale. Vă în­cu­ra­jez să mer­geți și să ve­deți cu ochii voș­tri.

Ci­vi­li­za­ția sa­și­lor ar­de­leni dă­i­nuie încă prin moș­te­ni­rea pe care au lăsat‑o în urma lor. Cei mai mulți au ple­cat, ici și colo gă­sești câte o co­mu­ni­tate mai ră­să­rită, de vreo 200 de ger­mani — cum e ca­zul la Mă­lăn­crav — dar de cele mai multe ori sa­tele lor sunt acum in­va­date de rromi, care au schim­bat com­plet în­fă­ți­șa­rea așe­ză­ri­lor. A ră­mas ur­ba­nis­tica sa­te­lor, atât de spe­ci­fică și bi­se­ri­cile evan­ghe­lice for­ti­fi­cate, mult mai multe de­cât sunt enu­me­rate pe blo­guri și site-uri tu­ris­tice. Aproape fi­e­care sat să­sesc are câte o ast­fel de bi­se­rică, în ju­rul că­reia gra­vita cân­dva o co­mu­ni­tate har­nică și chi­b­zu­ită, de la care ro­mâ­nii ar­de­leni au în­vă­țat multe de‑a lun­gul is­to­riei.

Este im­pre­sio­nant să auzi is­to­ri­ile fi­e­că­rei așe­zări și mo­dul în care era rân­duit rit­mul vie­ții co­ti­diene, mai ales când ți se spune că e vorba de se­co­lele XIV-XV. To­tul se des­fă­șura după re­guli pre­cise și ri­gu­ros res­pec­tate, păzite cu străș­ni­cie de în­treaga co­mu­ni­tate. De pildă așe­za­rea cre­din­cio­și­lor în bi­se­rică urma un anume ri­tual, se­pa­rând băr­ba­ții de fe­mei, ținându‑i la dis­tanță mai mare pe ti­ne­rii ne­în­su­rați și in­ter­pu­nând în­tre ei și ti­ne­rele fete, pe fe­me­ile bă­trâne. Mo­rala co­mu­ni­tă­ții era nu doar enun­țată, ci și apli­cată prin mă­suri pre­ven­tive. La in­tra­rea în bi­se­rică se gă­seau une­ori pie­trele ru­și­nii, niște bo­lo­vani sfe­rici de care erau le­gate îna­in­tea slu­j­bei, în mod sim­bo­lic — cu un mic lanț — fe­tele care năș­teau prunci din flori. După ce toată co­mu­ni­ta­tea in­tra la slu­jbă, li se în­gă­duia și lor să in­tre, eli­be­rate din tem­po­rara cap­ti­vi­tate — de bună seamă că orice tâ­nără ne­mă­ri­tată se gân­dea de două ori îna­inte de a că­dea în pă­cat.

În Criț am aflat des­pre tur­nu­rile de slă­nină, cinci la nu­măr, egale cu nu­mă­rul de străzi ale sa­tu­lui. Fi­e­că­rei străzi îi re­ve­nea sar­cina apă­ră­rii unui turn în caz de pri­mej­die, iar înă­un­trul tur­nu­ri­lor se păs­trau pro­vi­zi­ile de slă­nină, agă­țate în cuie nu­me­ro­tate. Fi­e­care fa­mi­lie aveau un cui al ei și pu­tea veni doar o dată pe săp­tămână, cu un ceas îna­inte de slu­jba de du­mi­nică, ca să-și taie o bu­cată din pro­vi­zia pro­prie, cât să‑i ajungă pen­tru o săp­tămână. Ex­cep­ți­ile erau per­mise, dar des­tul de com­pli­cate. Era ne­voie de acor­dul pre­o­tu­lui și de pre­zența a trei per­soane: cel care avea cheia de la turn, cel care lua slă­nina și o per­soană ne­u­tră care asista la în­treaga ope­ra­ție pen­tru a con­firma că nu au fost atinse pro­vi­zi­ile alt­cuiva.

Aș pu­tea con­ti­nua cu po­vești de acest fel. Ele se adună însă în ju­rul unei ace­le­iași idei: co­mu­ni­tă­țile să­sești erau ex­trem de or­ga­ni­zate. Poate că ci­vi­li­za­ția și cul­tura lor par de­su­ete azi, dar acele se­cole de re­guli și mo­ra­li­tate obli­ga­to­rie au să­dit în gena ger­ma­ni­lor sim­țul da­to­riei și al res­pon­sa­bi­li­tă­ții ci­vice, ca­rac­te­ris­tici care îi fac atât de pu­ter­nici as­tăzi ca po­por. Sa­șii n‑au fu­git din fața gre­u­tă­ți­lor, nu au otră­vit fân­tâ­nile, nu și-au ars grâ­nele, ci s‑au so­li­da­ri­zat, au strâns din dinți, s‑au jert­fit și și-au apă­rat drep­tul la un loc în is­to­rie. Po­ves­tea lor ar tre­bui să ne fie mă­sură atunci când ne ju­de­căm is­to­ria și ne auto­de­cla­răm eroi.

* * *

Mai în­tâi am fă­cut o oprire la Va­lea Vi­i­lor, unde am aflat într-un mod foarte în­cur­cat că tre­buie să apă­săm mai zdra­văn pe clanța por­ții (care se des­chide mai greu). Înă­un­trul zi­du­ri­lor de in­cintă, un moș­neag care avea rol de paz­nic și ca­sier ne‑a dat bi­lete și ne‑a în­tre­bat de Gigi. Cum nu știam la care Gigi se re­feră, ne‑a lă­mu­rit tot el: Be­cali, ce, nu ve­niți de la Bu­cu­rești? Mie mi s‑a pă­rut că avea un ton iro­nic…

De la Va­lea Vi­i­lor am con­ti­nuat că­tre Me­diaș. Un oraș cu un cen­tru is­to­ric ele­gant, unde simți tre­cu­tul la fi­e­care pas. N‑am pu­tut face fo­to­gra­fii în bi­se­rică pen­tru că o jună foarte ve­he­mentă și vi­gi­lentă — care pă­rea să aibă rol de su­pra­ve­ghe­tor — ne‑a re­pe­zit ime­diat ce am in­trat cu apa­ra­tul foto la gât: no photo!

Am ur­cat ușor că­tre Moșna, ca să tre­cem că­tre Ri­chiș. Cu aju­to­rul unor po­li­țiști am aflat pe care drum fo­res­tier să apu­căm și am ajuns des­tul de bine la des­ti­na­ție. Din pă­cate bi­se­rica din Ri­chiș era în­chisă și n‑am re­u­șit să in­trăm. Ne-am mul­țu­mit cu niște fo­to­gra­fii ale ex­te­ri­o­ru­lui.

Bier­ta­nul este la doi pași, am ajuns ime­diat. Am prins fi­na­lul unui con­cert de orgă, des­pre care afla­sem dintr-un anunț de pe poarta bi­se­ri­cii din Re­chiș.

După Bier­tan am por­nit că­tre Copșa Mare. To­tul pă­rea pus­tiu, dar bi­se­rica era des­chisă și am putut‑o vi­zita. Un­deva lângă in­trare, la birt, un grup de ți­gani se cin­steau cu bere, pri­vindu-ne cu in­di­fe­rență.

În fine, ul­tima oprire a pri­mei zile a fost la Mă­lăn­crav. Am avut pu­țin no­roc — bi­se­rica era în­cu­iată, dar chiar îna­in­tea noas­tră so­sise și un grup de un­guri, care au re­u­șit să afle de unde să cheme pe ci­neva să des­cuie. Ar fi fost pă­cat să nu ve­dem bi­se­rica asta, este sin­gura pic­tată la in­te­rior, pen­tru că ini­țial a fost o bi­se­rică ca­to­lică. Ală­turi se gă­sește un co­nac res­ta­u­rat, care a apar­ți­nut unui grof ma­ghiar, Apafi.

Când am ajuns la Criț era deja seară. Soa­rele se lă­sase bi­ni­șor pe sub de­a­luri, doar căl­dura încă mai stă­ruia peste uli­țele sa­tu­lui. Aveam re­zer­vare la Casa cu zo­rele — o pen­siune ți­nută de o fa­mi­lie care a re­nun­țat la viața de oraș pen­tru a trăi mai sim­plu, mai aproape de ei în­șiși — și ne-am gă­sit ga­z­dele aș­tep­tându-ne. Am mân­cat un mi­nu­nat pa­pri­caș de pui și am băut o Fe­tească nea­gră, spo­ro­vă­ind până târ­ziu. Dacă aveți drum pe-acolo, tre­ceți pe la Casa cu zo­rele, nu veți re­greta. Atâta doar că va tre­bui să fa­ceți re­zer­vare — lo­cu­rile fru­moase nu‑s încă așa de multe în­cât să nu fie ne­voie să vă anun­țați vi­zi­tele.

Di­mi­neață, după un mic de­jun să­nă­tos, le-am spus la re­ve­dere ga­z­de­lor noas­tre și am ple­cat mai de­parte în pe­ri­plul nos­tru ar­de­lean. Prima oprire a fost la două sute de me­tri de pen­siune, la bi­se­rica evan­ghe­lică din Criț. Am su­nat la un nu­măr de te­le­fon afi­șat pe poarta în­cu­iată și, după o aș­tep­tare de zece mi­nute, un tâ­năr sas a ve­nit pe bi­ci­cletă să ne des­chidă și să ne arate bi­se­rica. Ne‑a po­ves­tit des­pre tur­nu­rile de slă­nină și re­gu­lile lor, des­pre pie­trele ru­și­nii, des­pre slu­j­bele care se țin doar o dată la două luni pen­tru cei șapte sași ră­mași în Criț. Era o re­sem­nare în vo­cea lui când ne‑a po­ves­tit cum, pe par­cur­sul ani­lor săi de școală, cla­sele în limba ger­mană se tot desfi­in­țau și tre­buia să meargă tot mai de­parte de casă ca să își poată con­ti­nua stu­di­ile.

De la Criț am por­nit că­tre Me­șen­dorf, unde n‑am pu­tut in­tra în cur­tea bi­se­ri­cii. După cum ară­tau lu­cru­rile bi­se­rica era în re­pa­ra­ții, iar noi ve­ni­se­răm du­mi­nica, deci nu ne-am ni­me­rit prea bine. Ne-am mul­țu­mit cu câ­teva fo­to­gra­fii ale ex­te­ri­o­ru­lui și-am ple­cat.

Ne-am în­tors prin Criț si am apu­cat spre Ru­pea, că­tre Vis­cri. Eram cu­ri­oși să ve­dem lo­cul unde a cum­pă­rat prin­țul Char­les casă și ce e așa de de­o­se­bit acolo. Tre­buie să spun că dru­mul de la șo­seaua Bra­șov-Si­ghi­șoara până în sat — nu toc­mai scurt — a fost o ade­vă­rată în­cer­care, fi­ind plin de gropi care tre­bu­iau oco­lite cu des­tulă grijă. Cu toate as­tea erau des­tui cei ce ve­neau sau se du­ceau că­tre sat, de unde se vede că nu­mele unui prinț are gre­u­ta­tea ne­ce­sară de a aduce tu­riști. Am gă­sit o uliță cu case ale că­ror fa­țade fu­se­seră res­ta­u­rate, pro­ba­bil cu fon­duri de la prin­țul Char­les sau de la Uniu­nea Eu­ro­peană și câ­teva mici afa­ceri lo­cale: ma­ga­zine de obiecte ar­ti­za­nale, ca­fe­nele ru­rale pe ta­bu­reți și mese de lemn așe­zate pe mar­gi­nea dru­mu­lui, la um­bra po­mi­lor.

Pen­tru că am ni­me­rit la slu­jbă, am și un bo­nus vi­deo cu un cân­tec in­ter­pre­tat de câ­țiva eno­ri­ași și de trom­pe­tiș­tii bi­se­ri­cii.

[li­te­box href=“http://www.youtube.com/watch?v=WuCfmA_is‑0” ]

Am ple­cat de la Vis­cri mai bo­gat cu o că­mașă tra­di­țio­nală să­sească, pe care am s‑o port când vre­mea se va mai răci, pen­tru că e din bu­m­bac gros — poate o să mă ve­deți purtând‑o. Ne-am oprit în Sas­chiz, mai în­tăi la Piv­nița bu­ni­cii, unde am vă­zut pro­du­sele unui en­glez care a dezvol­tat o mică afa­cere cu dul­cețuri și si­ro­puri na­tu­rale. Am cum­pă­rat dul­ceață de ru­bar­băr, si­rop de po­rum­bele și si­rop de soc. Încă nu le-am tes­tat, am să vă spun cum sunt…

Apoi am oprit la bi­se­rica evan­ghe­lică, câ­teva sute de me­tri mai că­tre cen­trul co­mu­nei. O doamnă foarte slabă ne‑a luat ba­nii de bi­lete și ne‑a spus câ­teva cu­vinte des­pre bi­se­rică, men­ționând că pu­tem urca la orgă și în po­dul bi­se­ri­cii. Ceea ce am și fă­cut, fără să fim însă te­ri­bil de im­pre­sio­nați.

Ur­mă­toa­rea țintă era Si­ghi­șoara. Nu pen­tru cen­trul is­to­ric, ci pen­tru masa de prânz. S‑a do­ve­dit însă că am ni­me­rit tot în cen­trul is­to­ric, nești­ind unde în altă parte să că­u­tăm un res­ta­u­rant de­cent. Am fă­cut câ­teva poze și am mân­cat — tre­buie să re­cu­nosc că po­zele sunt mai re­u­șite de­cât a fost prân­zul. Dar vina e a noas­tră: dacă vrei ceva de­o­se­bit, nu te duci să mă­nânci în lo­curi aflate în tra­fi­cul tu­riș­ti­lor.

După câ­teva oco­li­șuri inu­tile, am re­u­șit să ni­me­rim dru­mul spre Ag­nita, stră­bă­tând mai în­tâi va­lea Apol­du­lui, foarte fru­moasă și foarte plină de ți­gani care au ocu­pat lo­ca­li­tă­țile de acolo. Chiar îna­inte de a trece peste deal că­tre Ag­nita, ne-am oprit să ad­mi­răm pe­i­sa­jul și am con­chis că e un ade­vă­rat colț de rai. Am co­bo­rât apoi spre Ag­nita, unde am gă­sit un oraș scu­fun­dat în ui­tare, izo­lat și trist, stră­juit în cen­tru de una din cele mai vechi bi­se­rici for­ti­fi­cate, înăl­țată în se­co­lul XIII. O parte a for­ti­fi­ca­ți­i­lor au fost uti­li­zate în mod prac­tic pen­tru școală, în cur­tea că­reia se în­cin­sese un meci de fo­tbal în ciuda căl­du­rii după-amie­zei. Bi­se­rica era, fi­rește, în­chisă.

Pe dru­mul spre Trans­fă­gă­ră­șan am mai oprit pu­țin la De­alu Fru­mos, fără spe­ranța de a ve­dea de­cât pe di­na­fară bi­se­rica. Așa s‑a și în­tâm­plat. Tu­ris­mul în Ro­mâ­nia este sus­ți­nut con­ti­nuu, mai pu­țin lu­nea, mar­țea, mier­cu­rea, joia, vi­ne­rea, sâm­băta și du­mi­nica.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu