/ Bulgaria

Am ră­mas da­tor cu po­ves­tea unei ex­cur­sii mai vechi, la Ve­lico Târ­novo. S‑a în­tâm­plat cu ceva timp în urmă, e aproape o lună de atunci — ne-am ho­tă­rât să ie­șim un­deva, ne-am suit în ma­șină și am por­nit spre Bu­l­ga­ria. Așa cum se în­tâm­plă une­ori când iei de­ci­zii sub im­bol­dul unui im­puls de mo­ment, eve­ni­men­tele din jur tind să de­vină și ele sur­prin­ză­toare, une­ori chiar in­tem­pes­tive. În ziua aceea, pen­tru prima dată de când am cont la ei, ING-ul a avut pro­bleme ma­jore cu sis­te­mul de ATM-uri și cu In­ter­net ban­king-ul. Am ple­cat la drum cu des­tul de pu­țin nu­me­rar și cu asi­gu­ra­rea că se lu­crează la re­me­di­e­rea pro­ble­mei, dar am avut o strân­gere de inimă tot dru­mul, gân­dindu-mă că aș pu­tea avea di­fi­cul­tăți cu ba­nii. Din fe­ri­cire, n‑a fost ca­zul.

Am por­nit spre Giur­giu pe cen­tura Bu­cu­rești­u­lui. Tre­buie să spun că e un mod foarte prost de a în­cepe o că­lă­to­rie — tra­fi­cul in­fer­nal și ca­li­ta­tea dru­mu­lui îți strică che­ful de la în­ce­put. Pro­ba­bil că ar fi fost mai bine s‑o iau prin oraș, deși nici așa n‑ar fi fost mai pu­țin aglo­me­rat. Dru­mul spre Giur­giu, după po­dul peste Ar­geș, e re­zo­na­bil, chiar dacă mai trece prin câ­teva lo­ca­li­tăți, așa că am câști­gat pu­țin timp. Aju­nși la Giur­giu am or­be­căit nițel ca să gă­sim di­rec­ția spre po­dul că­tre Ruse, dar până la urmă am ni­me­rit. Adică am ni­me­rit într-un la­bi­rint de alei și scu­a­ruri, prin care se gă­seau câ­teva ma­șini par­cate și nici o plă­cuță care să-ți arate pe unde s‑o iei ca să ajungi în punc­tul de tre­cere a fron­ti­e­rei. Am cre­zut că sunt eu mai îm­pie­di­cat, dar în spa­tele meu au mai ve­nit ma­șini și toată lu­mea a pă­țit la fel: se în­vâr­teau dez­o­rien­tați prin­tre ale­ile res­pec­tive, care ară­tau ca par­ca­rea unui mall. Într-un fi­nal am ajuns unde tre­buia, am ară­tat bu­le­ti­nele și am pur­ces spre pod.

Iar po­dul a fost o sur­priză ex­trem de “plă­cută”. Ori­cine in­tră în Ro­mâ­nia pe la Giur­giu are parte de o ima­gine co­rectă și com­pletă a in­fras­truc­tu­rii ță­rii noas­tre. De la ju­mă­ta­tea po­du­lui, de unde în­cepe efec­tiv par­tea ro­mână, as­fal­tul este ase­zo­nat cu niște gropi fru­moase și să­nă­toase, pe care tre­buie să le oco­lești pen­tru că prin ele nu se poate trece. După ce această probă de în­demâ­nare șo­fe­rească este tre­cută, ur­mează proba de orien­tare: cum ajungi nu-se-știe-unde pe un drum nu-se-știe-care. Mu­sa­fi­rul nos­tru este deci pre­gă­tit de la bun în­ce­put pen­tru pro­vo­că­rile dru­mu­ri­lor ro­mâ­nești, ne­mai­pu­nând la so­co­teală ex­ce­lenta pro­pa­gandă fă­cută tu­ris­mu­lui ro­mâ­nesc.

Să re­ve­nim. Am tre­cut Du­nă­rea, am luat bu­l­garo-vig­netă și ne-am așe­zat la drum. Până la Ve­lico Târ­novo sunt cam 110 km pe care i‑am par­curs în vreo oră ju­mă­tate. Nu mai po­me­nesc des­pre dru­muri și fap­tul că erau foarte li­bere — am spus deja asta. După ce am ie­șit din Ruse pe­i­sa­jul a de­ve­nit foarte plă­cut, iar in­flu­en­țele greco-me­di­te­ra­ne­ene din ce în ce mai evi­dente. Apro­pi­e­rea de Ve­lico este anun­țată de un foarte fru­mos de­fi­leu al râu­lui Yan­tra, cu o vale ne­o­biș­nuit de largă și pă­duri care co­bo­ară până la râu și por­nesc de sub pe­re­ții cal­ca­roși ai che­i­lor.

In­tra­rea în oraș e cât se poate de ori­gi­nală: șo­seaua trece printr-un mic tu­nel, să­pat în de­a­lul pe care se gă­sesc con­struc­ții. Ima­gi­nea e foarte pi­to­rească și dă o primă notă bună din par­tea vi­zi­ta­to­ru­lui. Am in­trat pe stră­zile că­tre ce­tate și am gă­sit un loc de par­care re­la­tiv ușor, deși ora­șul era des­tul de aglo­me­rat. Iar de aici lu­cru­rile s‑au com­pli­cat, în sti­lul cla­sic bal­ca­nic. Pen­tru că bu­l­ga­rii sunt și ei “au bout de l’o­rient ou tout est po­s­si­ble”.

La in­tra­rea în ce­tate era zarvă mare. Multe ca­mi­oane adu­ceau pie­triș și ni­sip pen­tru niște lu­crări de re­pa­ra­ții la stradă. Praf până în cer, zgo­mot in­fer­nal. Am cum­pă­rat bi­lete de in­trare în ce­tate și am fu­git cât mai re­pede de șan­ti­e­rul res­pec­tiv. De ce n‑or fi re­pa­rat strada în afara se­zo­nu­lui tu­ris­tic? În ce­tate lume multă, o co­loană de oa­meni urca pe deal spre bi­se­rica din vârf, o altă co­loană co­bora. In­scrip­ți­ile erau pu­țin­tele, cu in­for­ma­ții des­tul de teh­nice des­pre de­ta­li­ile ar­he­o­lo­gice. Nu prea am în­țe­les mare lu­cru din is­to­ria ce­tă­ții. Bi­se­rica cen­trală, deși or­to­doxă, m‑a sur­prins prin ame­na­ja­rea mo­der­nistă — când in­tri nu ai sen­za­ția is­to­riei lo­cu­lui, ci a unei în­că­peri cu o mis­tică stra­nie, parcă apar­ținând unei secte. Ju­de­când după im­por­tanța is­to­rică a aces­tei ce­tăți, ca­pi­tală a ce­lui de-al doi­lea ța­rat bu­l­gar, m‑aș fi aș­tep­tat la mult mai mult.

Am co­bo­rât și am vrut să ajun­gem la bi­se­rica Sfân­tul Di­mi­trie, dar ar fi tre­buit să tra­ver­săm în­treg șan­ti­e­rul, ceea ce era im­po­si­bil, iar altă cale de ac­ces nu exista de­cât dacă am fi fă­cut un mare ocol și am fi ve­nit din par­tea cea­laltă, pen­tru că ne aflam pe cul­mea pre­lun­gită a unui deal. Drept pen­tru care am re­nun­țat.

Ne-am dus în schimb să ve­dem cen­trul vechi al ora­șu­lui, cu stră­du­țele pre­zen­tate în mai toate pli­an­tele tu­ris­tice. E într-ade­văr fru­mos, iar sti­lul ar­hi­tec­tu­ral este vă­dit in­flu­en­țat de ve­ci­nă­ta­tea cu gre­cii și zona me­di­te­ra­ne­eană. Peste tot e o com­bi­na­ție de pia­tră cal­ca­roasă, lemn și var alb, foarte pi­to­rească. Pă­cat doar de lipsa de grijă pen­tru de­ta­lii: teh­no­lo­gia și mo­der­ni­ta­tea zgârie ochiul — apa­ra­tele de aer con­di­țio­nat atârnă ino­portun pe fa­ța­dele ca­se­lor, te­ra­sele afi­șează re­clame și um­brele ce di­so­nează cu con­tex­tul ar­hi­tec­to­nic. Apoi, ca și la noi, per­so­na­lul din ser­vi­ci­ile tu­ris­tice este jal­nic. Ne-am ho­tă­rât să mân­căm la un mic res­ta­u­rant aflat chiar în ora­șul vechi și ser­vi­rea a fost lentă, en­gleza os­pă­tă­ri­ței a fost apro­xi­ma­tivă, iar ca să plătim am aș­tep­tat vreo 25 de mi­nute.

Până la urmă, ca și Ro­mâ­nia, Ve­lico Târ­novo nu are nici o vină că e lo­cuit :-). E un oraș cu părți fru­moase și pro­ba­bil că ne-ar fi plă­cut mai mult dacă am fi mers în afara se­zo­nu­lui, în mai sau în­ce­pu­tul lui iu­nie. Ar fi fost mai pu­țin aglo­me­rat și l‑am fi pu­tut ad­mira în fru­mu­se­țea sa sim­plă, alb-cal­ca­roasă. Ima­gi­nile ar tre­bui să com­ple­teze ceea ce eu n‑am știut să spun.

La ple­care ne-am oprit la mâ­năs­ti­rea Trans­fi­gu­ră­rii, un așe­ză­mânt mo­na­hal foarte vechi, unde is­to­ria se simte într-ade­văr în fi­e­care pia­tră, în fi­e­care pic­tură. Con­stru­ită pe coasta de­fi­le­u­lui Yan­trei, bi­se­ri­cuța și clo­po­t­nița ei au parte de o mi­nu­nată pri­ve­liște a in­tră­rii spre oraș și a în­tre­gii văi, ceea ce a în­che­iat mică noas­tră ex­cur­sie într-un ton plă­cut. Am de­ve­nit con­des­cen­denți și am că­zut de acord că Ve­lico Târ­novo me­rită, cân­dva, o a doua în­cer­care.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu