/ Munții Făgăraș / România

De fi­e­care dată când co­bor de pe munte, mai ales atunci când am ză­bo­vit mai multă vreme sus, am sen­za­ția că mă stre­cor pe fu­riș, ca și cum tre­buie să mă re­cu­nosc în­vins și să plec îna­poi, în lu­mea mă­runtă din care am ve­nit. În acest sen­ti­ment se ames­tecă și un fel de re­gret că nu mai rămân, că nu este cale de a‑mi croi viața într-un fel în care să pot stă­rui acolo, sus. Poate că ar fi tre­buit să mă fac ca­ba­nier — s‑ar pu­tea să mi se fi po­tri­vit ros­tul acesta, dar aceasta are să rămână me­reu o în­tre­bare fără răs­puns, pen­tru că acum e prea târ­ziu pen­tru a încerca.

Mun­tele dă mă­sura ca­rac­te­ru­lui pen­tru fi­e­care că­lă­tor care‑l urcă. Atunci când te în­cre­din­țezi ție și ca­ma­ra­zi­lor cu care por­nești la drum, când te ex­pui le­gi­lor mun­te­lui și când tai le­gă­tu­rile cu teh­no­lo­gia mo­dernă, ești doar tu față în față cu pro­priul tău eu. Pre­țul tău se mă­soară în pu­te­rea de a în­dura mai mult de­cât cre­deai că poți, de a fi so­li­dar cu cei de lângă tine și de a per­se­vera când ai pier­dut spe­ranța. Poți fi si­gur că mun­tele îți va dră­mui acest preț în fi­e­care zi, în fi­e­care ceas, pu­nându-te me­reu la în­cer­care pen­tru a‑ți do­vedi ție ade­vă­rata ta valoare.

Aud une­ori ex­pre­sia “a‑și mă­sura pu­te­rile cu mun­tele” și zâm­besc de fi­e­care dată, pen­tru nu‑i ni­mic mai ab­surd de­cât a‑ți în­chi­pui că ar exista vreo­dată pu­tința unei ast­fel de com­pe­ti­ții. Este ex­clusă de la bun în­ce­put prin dis­pro­por­ția de forțe și enorma di­fe­rență de du­ra­bi­li­tate. Sin­gu­rul exa­men pe care îl dai pe munte este acela cu ima­gi­nea pro­priei tale con­sti­tu­ții fi­zice și mo­rale — tre­buie să răs­punzi la în­tre­ba­rea dacă ești sau nu așa cum te pre­tinzi. Și ori­cât de bine ai răs­punde la această în­tre­bare, când co­bori simți că ai fost până la urmă mai slab de­cât ai fi vrut să fii, că ai fi pu­tut fi mai mult de­cât ai fost, că ai fi pu­tut da mai mult de­cât ai dat. De aceea, dacă ai fost acolo și cu su­fle­tul, nu doar cu tru­pul, co­bo­rârea o simți ca pe o mică înfrângere.

* * *

Prima zi a în­ce­put în Bu­cu­rești, la Gara de Nord. Am ple­cat di­mi­neață de­vreme, cu gân­dul să ajun­gem pe munte cât mai re­pede și chiar așa s‑a și în­tâm­plat. Lu­cru­rile s‑au în­tâm­plat fe­ri­cit pen­tru noi — la Zăr­nești am gă­sit un dis­pe­ce­rat de taxi care, pen­tru 100 de lei, ne‑a aran­jat ra­pid o ma­șină, nu doar până la Pla­iul Foii, ci chiar până la can­to­nul Ru­dă­rita. Asta în­semna încă 9 ki­lo­me­tri de drum fo­res­tier scu­tiți, adică două ore de mers prin soare, ceea ce nu era de le­pă­dat. Am ur­cat pri­mele pante — des­tul de abrupte — și după doar două cea­suri eram deja sus. Spre seară am tre­cut de vâr­ful Le­rescu (1690 m) și am cam­pat într‑o po­ie­niță chiar la li­mita go­lu­lui al­pin. A fost o seară cu foc de ta­bară — sin­gura de alt­fel pen­tru că apoi am lă­sat pă­du­rea în urmă — cu un strop de vodcă și slă­nină friptă și cu obiș­nu­ita vervă a ori­că­rui început.

* * *

A doua zi am în­ce­put ur­cu­șul spre go­lul al­pin. Am tre­cut pe rând de vâr­ful Co­mi­sul (1883 m), apoi Lu­țele (2176 m) și în fine Be­re­vo­escu (2300 m) ‑ur­cu­șul a de­ve­nit tot mai in­tens, iar soa­rele tot mai ar­ză­tor. De alt­fel pe tot dru­mul am avut parte de o vreme în­so­rită, cu un soare fi­er­binte care ar­dea pie­lea în doar câ­teva ore — cum ne stă­tea bine, nici unul din­tre noi nu lu­ase crema de pro­tec­ție so­lară. Ime­diat după fos­tul re­fu­giu Be­re­vo­escu (care e com­plet im­prac­ti­ca­bil din ca­uza dis­tru­ge­rii) am gă­sit un iz­vor chiar în po­tecă, ceea ce ne‑a pri­le­juit pa­uza de masă și de hi­dra­tare. Prân­zul meu con­sta în ba­toane pro­teice sau ba­toane de ce­re­ale cu cio­co­lată — din ca­uza efor­tu­lui nici nu-mi prea ve­nea să mă­nânc alt­ceva. Am con­ti­nuat pe sub Pie­trele Po­pii (2229 m), că­tre vâr­ful Bră­tila (2274 m), apoi Cur­mă­tura Bră­ti­lei unde am gă­sit un re­fu­giu Sal­va­mont des­pre care n‑aveam nici o in­for­ma­ție, dar care e bi­ne­ve­nit. Pe drum am gă­sit des­tul de des ur­mele pre­zen­ței ur­și­lor: din loc în loc pămân­tul era plin de lână bă­tă­to­rită, semn că acolo o oaie își gă­sise sfâr­și­tul și doar blana mai ră­mă­sese din ea. Am tre­cut pe sub Lu­di­șo­rul (2307 m) până în Șaua Zâr­nei, unde — după o co­bo­râre abruptă care ne‑a în­cer­cat ge­nun­chii — am ajuns la noul re­fu­giu. L‑am gă­sit gol, doar pen­tru noi și ne-am in­sta­lat fe­ri­ciți să nu mai tre­bu­iască să ri­di­căm cor­tu­rile. Căl­dura pri­mu­su­ri­lor a în­că­l­zit pu­țin în­că­pe­rea, iar su­pele și cea­iul ne-au în­că­l­zit pe di­nă­un­tru. Am gă­sit și sem­nal GSM, deci am pu­tut vorbi acasă. To­tul era minunat.

* * *

A treia zi a în­ce­put furt­u­nos cu mun­tele Lea­ota. Un ur­cuș sus­ți­nut până la 2312 m, care a anun­țat o zi grea. Am mers cu mici as­cen­siuni și co­bo­râri pe sub vâr­ful La Fun­dul Bân­dei (2454 m), pe dea­su­pra la­cu­lui Ur­lea și apoi pe sub vâr­ful Ie­zer (2429 m), apoi un lung par­curs pe curba de nivel până în Fe­reas­tra Mare a Sâm­be­tei. Am fă­cut po­pas de prânz, mai greu era cu hi­dra­ta­rea. Ne pro­pu­se­sem să ajun­gem la Por­tița Viș­tei, dar până acolo mai erau vreo pa­tru ore de mers, iar apa era deja pe ter­mi­nate. O apli­ca­ție de te­le­fon a fost sal­va­toare (OS Map) — ea in­dica un iz­vor la vreo 200 m sub noi, așa că am ple­cat în că­u­ta­rea lui. L‑am gă­sit re­la­tiv re­pede și, deși cur­gea ex­trem de ane­mic, în ju­mă­tate de oră am strâns vreo cinci li­tri de apă rece care ne-au aju­tat să con­ti­nuăm. Iar con­ti­nu­a­rea a fost de­vas­ta­toare: Slă­nina (2268 m), Gă­lă­șescu Mic (2398 m), Gă­lă­șescu Mare (2470 m), Gal­be­nele (2436 m) și Hâr­topu Ur­su­lui (2454 m). Toate cu ur­cu­șuri abrupte ur­mate de co­bo­râri te­me­i­nice, așe­zate parcă anume pen­tru a pre­găti ur­mă­to­rul ur­cuș. După ul­tima mu­chie am ză­rit în sfâr­șit re­fu­giul Viș­tea Mare, chiar sub Mol­do­veanu, inun­dat de soa­rele care se apro­pia de asfin­țit. În re­fu­giu erau deja șapte că­lă­tori, pa­tru po­lo­nezi și trei ro­mâni, iar ca­pa­ci­ta­tea te­o­re­tică era de zece — au fost de acord să ne în­ghe­suim nițel și să în­ca­pem toți un­spre­zece. Până la urmă am fost trei­spre­zece — pe la nouă și ceva, pe în­tu­ne­ric, au mai so­sit doi dru­meți care nu mai aveau nici o șansă să gă­sească loc de cam­pare pe în­tu­ne­ric, așa că am ac­cep­tat toți să doarmă pe jos, lângă pri­ciuri. De fapt nici nu era mare di­fe­rență față de noi, doar că erau mai jos, dar dacă aveau saci de dor­mit buni nu se sim­țea di­fe­rența și ori­cum era mai bine de­cât în cort.

* * *

Di­mi­neața ce­lei de‑a pa­tra zile a fost la fel de în­so­rită și căl­du­roasă. În fața noas­tră se ri­dica mu­chia abruptă a Viș­tei, sin­gura cale de ac­ces că­tre Mol­do­veanu. Am ur­cat aju­tându-ne de mâini, pe alo­curi într‑o mică probă de al­pi­nism, dar am răz­bit până sus. Am lă­sat ruc­sa­cu­rile și am fă­cut dru­mul că­tre Mol­do­veanu fără gre­u­tate — sunt câ­teva lo­curi unde e din nou ne­voie de un pic de că­ță­rare, fără însă să fie ne­voie de cu­noș­tințe spe­ci­ale, dar di­fi­cil de abor­dat cu ruc­sa­cul în spate. Am co­bo­rât apoi de par­tea cea­laltă a vâr­fu­lui și am în­ce­put să re­sim­țim efor­tul zi­le­lor an­te­ri­oare, așa că ne-am gân­dit să ne acor­dăm o etapă mai ușoară. Așa a apă­rut ideea de a co­borî la ca­bana Po­dragu, unde să mân­căm ceva cald și să dor­mim într-un pat. Ni­mic nu era mai ten­tant. Am apu­cat deci prin Șaua Or­za­nei, pe sub vâr­ful Co­ra­bia (2406 m) și apoi am ur­cat spre vâr­ful Po­dragu (2461 m). Din Șaua Po­dragu am co­bo­rât apoi că­tre ca­bană. Nici­o­dată n‑a fost mai bună o supă de ro­șii și o iah­nie de fa­sole. Cât des­pre be­rea Ur­sus… ce să zic… nu știam că e așa hidratantă 🙂

* * *

M‑am în­tors din Fă­gă­raș mai re­pede de­cât aș fi vrut. Ca un fă­cut, în ace­lași loc ca și acum 26 de ani a tre­buit să re­nunț — de data asta n‑a fost lipsa pro­vi­zi­i­lor, ci ge­nun­chiul drept care a pârâit cam urât când co­bo­ram de pe Mol­do­veanu. M‑am te­mut să con­ti­nui dru­mul, gân­dindu-mă că ur­mează etape di­fi­cile — la­cul Căl­țun, apoi Ne­goiu și Suru — așa că am ho­tă­rât să co­bor, în timp ce pri­e­te­nii mei au con­ti­nuat. De la ca­bana Po­dragu, pe ace­lași drum, pe ace­eași po­tecă pre­cum acum 26 de ani, am sim­țit re­gre­tul ple­că­rii, lă­sând în urmă cres­tele mun­te­lui care mă pri­veau parcă iro­nic de la înăl­țime. Aveam inima plină de cele vă­zute, de bu­cu­ria de a fi res­pi­rat din nou fru­mu­se­țea mun­te­lui, dar — ca în­tot­dea­una — nu pu­team să îmi îm­pie­dic pă­re­rea de rău pen­tru ple­ca­rea pre­ma­tură. Am pri­vit de mai multe ori îna­poi, peste umăr, cu sen­ti­men­tul unei oa­re­care bi­ru­ințe, con­fir­mată de efor­tul fă­cut și de re­u­șita de a‑mi fi în­vins li­mi­tele. Fă­gă­ra­șul a ră­mas în urmă, în­vă­luit în mă­re­ția sa so­lemnă, nu­mă­rându-mi pa­șii gră­biți ai încă unei ne­glo­ri­oase retrageri.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.