Plim­ba­rea prin­tre nori s‑a în­tâm­plat în we­e­kend-ul tre­cut și a fost, la pro­priu și la fi­gu­rat, ce­lestă. Șapte dru­meți au os­te­nit pe ur­cu­șu­rile și co­bo­râ­șu­rile mun­te­lui, flan­cați spre nord de no­rii cețoși ai Ar­de­a­lu­lui și spre sud de un cer se­nin cu soare. A fost greu și fru­mos, adică a fost bine, exact cum ar fi tre­buit să fie. Ploaia ne‑a oco­lit toată ziua, lă­sându-ne să sa­vu­răm plă­ce­rea dru­mu­lui, iar seara am ho­tă­rât să nu ne for­țăm no­ro­cul și să co­bo­râm. Am fost in­spi­rați — noap­tea ur­mă­toare și di­mi­neața de du­mi­nică cred că au fost des­tul de umede pe creastă.

Până pe Ne­goiu au ajuns doar doi din­tre noi, cei­lalți ne-am go­lit ba­te­ri­ile pe in­ter­mi­na­bi­lul ur­cuș spre vâr­ful Lă­i­țel, dar tot ne mân­drim că am ajuns la Căl­țun. Res­tul e mai greu de spus în cu­vinte. Ima­gi­nile vă vor lă­muri mai bine cum e prin­tre nori.