/ Munții Iezer-Păpușa / România

Nu că n‑aș fi știut, însă din când în când e bine să-mi rea­min­tesc: pe lângă o bună con­di­ție fi­zică, mun­tele îți cere un mo­ral pu­ter­nic. Sunt des­tui oa­meni pu­ter­nici din punct de ve­dere fi­zic, asta însă nu‑i de ajuns ca să răz­bești prin în­cer­că­rile pe care mun­tele ți le așează în față atunci când ești doar tu și el. Nu vor­besc des­pre pe­ri­co­lele pe care le aduce vre­mea rea sau te­re­nul foarte ac­ci­den­tat — deși nu‑s nici as­tea de ig­no­rat — ci de în­cer­că­rile la care îți e su­pusă în­cre­de­rea în tine și în for­țele pro­prii, atunci când pu­te­rile în­cep să te lase.

Tura de o zi din we­e­kend-ul care a tre­cut ne‑a rea­min­tit — lui Alin, Flo­rian și mie — des­pre asta. Nu ne­a­pă­rat în­cer­cându-ne tă­ria mo­ra­lu­lui, ci su­ge­rând cu con­vin­gere cât de mult con­tează ea atunci când por­nești la drum. Am ur­cat toți trei în mun­ții Ie­zer-Pă­pușa, în­cer­când să ajun­gem pe vâr­ful Pă­pușa, la 2391 m al­ti­tu­dine. În­că­l­zi­rea pe anul ăsta fu­sese deja fă­cută în Fă­gă­raș, iar tura de o zi ne per­mi­tea un ruc­sac mult mai ușor, așa că pre­mi­zele erau bune. Dar — pen­tru că în­tot­dea­una e și un dar — am­bi­ți­ile noas­tre erau mult mai mari. În Fă­gă­raș ur­ca­sem vreo 700m al­ti­tu­dine și co­bo­râ­sem vreo 1100m. Acum pro­vo­ca­rea era sem­ni­fi­ca­tiv mai mare: 1400m de ur­cat și tot atâ­ția de co­bo­rât.

Am ple­cat di­mi­neață de la ca­bana Vo­ina (950m al­ti­tu­dine), pe la 9 și-un sfert, pe un tra­seu care în­cepe pu­țin mai jos de ca­bană, prin­tre niște vile de va­canță și urcă ușor pe va­lea unui pârâu, apoi o ia prin pă­dure mai piep­tiș, iese în go­lul al­pin lângă niște stâne de vaci și urcă tă­ios până pe Gă­i­națu Mare la 1832m. După un prim po­pas mai lung, în care ne-am ocu­pat și de gli­ce­mia scă­zută după ur­cuș, am luat‑o pe un drum de trac­tor care trece pe lângă mai multe mu­chii din cre­astă, ur­când ușor până sub Pă­pușa. în cei trei-pa­tru ki­lo­me­tri de drum am mai câști­gat vreo 200m al­ti­tu­dine și am dat ul­ti­mul asalt, luând‑o în sus că­tre vârf.

Tra­seul șer­pu­iește pe coasta mun­te­lui, în­cer­când să-ți pună răb­da­rea la în­cer­care, pen­tru că ai im­pre­sia că nu îna­in­tezi de­loc. Oxi­ge­nul se mai îm­pu­ți­nează la al­ti­tu­di­nea aia și, în plus, am in­trat în zona unde un vânt în ra­fale tră­gea peste vâr­furi nori ce­nu­șii și reci. Pu­te­rile, cel pu­țin ale mele, ne cam pă­ră­seau. Ne-am adu­nat tă­ria mo­ra­lu­lui 🙂 și am con­ti­nuat in­sis­tent până am ajuns la un stâlp de mar­caj, chiar în buza co­bo­rârii spre o șa pie­troasă. Unde e vâr­ful? Prin­tre fui­oa­rele de nori am vă­zut spre dreapta, mai sus, un stâlp cu un steag flu­tu­rând. Vâr­ful se dez­vă­luia cu dis­cre­ție, fără nici o po­tecă spre el, lă­sând dru­me­țul să‑l des­co­pere și să-și cro­iască cale că­tre el cum s‑o pri­cepe mai bine.

Vre­mea ne‑a îm­pie­di­cat să ne bu­cu­ram pe de­plin de re­u­șita ur­cu­șu­lui. De acolo am fi pu­tut ad­mira Pia­tra Cra­i­u­lui și Fă­gă­ra­șul în toată splen­doa­rea lor, dar pla­fo­nul jos de nori în­vă­luia to­tul într‑o ceață lăp­tos-ce­nu­șie. Ici si colo am ză­rit că­teva văr­furi mai apro­pi­ate. N‑am pu­tut ză­bovi prea mult în spe­ranță unei fe­res­tre de cer se­nin, pen­tru că vân­tul rece și umed ne‑a în­ghe­țat mâi­nile și își fă­cea loc că­tre oase. Co­bo­rând am re­u­șit to­tuși să prin­dem o clipă de cla­ri­tate spre vâr­ful Ie­zer, de par­tea cea­laltă a ma­si­vu­lui.

La în­toar­cere am luat‑o pe alt tra­seu, unul care co­bo­ară ra­pid la ca­bana Cuca și care ne‑a cam în­cer­cat ge­nun­chii cu panta foarte abruptă, mai ales în pă­șu­nea al­pină, care e plină de ră­gă­lii de iarbă, în­șe­lă­toare pa­su­lui și su­ci­toare glez­ne­lor. Tră­i­ască be­țele de tre­k­king! Dacă di­mi­neața am fi ur­cat pe aici, tot ce es­ca­la­da­sem pe lun­gi­mea a 7–8 ki­lo­me­tri de drum ar fi tre­buit să câști­găm în doar 2 ki­lo­me­tri. Ur­cu­șul pe la Cuca e nă­praz­nic și de fi­e­care dată când crezi că ai ajuns la ca­pă­tul lui, o altă pantă ți se în­fă­ți­șează pri­vi­ri­lor, de­mo­ra­li­zantă. Co­bo­rând pe acolo ne-am în­tre­bat, care în gând, care cu voce tare, dacă am mai fi ajuns pe vârf ale­gând acest tra­seu de ur­cuș. Am fi avut oare mo­ra­lul su­fi­cient de pu­ter­nic ca să iz­bân­dim? În urma noas­tră mun­tele s‑a în­ve­lit cu o ceață densă și rece, parcă în­a­dins vrând să as­cundă răs­pun­sul la în­tre­ba­rea noas­tră.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu