Nu că n‑aș fi știut, însă din când în când e bine să-mi reamintesc: pe lângă o bună condiție fizică, muntele îți cere un moral puternic. Sunt destui oameni puternici din punct de vedere fizic, asta însă nu‑i de ajuns ca să răzbești prin încercările pe care muntele ți le așează în față atunci când ești doar tu și el. Nu vorbesc despre pericolele pe care le aduce vremea rea sau terenul foarte accidentat — deși nu‑s nici astea de ignorat — ci de încercările la care îți e supusă încrederea în tine și în forțele proprii, atunci când puterile încep să te lase.
Tura de o zi din weekend-ul care a trecut ne‑a reamintit — lui Alin, Florian și mie — despre asta. Nu neapărat încercându-ne tăria moralului, ci sugerând cu convingere cât de mult contează ea atunci când pornești la drum. Am urcat toți trei în munții Iezer-Păpușa, încercând să ajungem pe vârful Păpușa, la 2391 m altitudine. Încălzirea pe anul ăsta fusese deja făcută în Făgăraș, iar tura de o zi ne permitea un rucsac mult mai ușor, așa că premizele erau bune. Dar — pentru că întotdeauna e și un dar — ambițiile noastre erau mult mai mari. În Făgăraș urcasem vreo 700m altitudine și coborâsem vreo 1100m. Acum provocarea era semnificativ mai mare: 1400m de urcat și tot atâția de coborât.
Am plecat dimineață de la cabana Voina (950m altitudine), pe la 9 și-un sfert, pe un traseu care începe puțin mai jos de cabană, printre niște vile de vacanță și urcă ușor pe valea unui pârâu, apoi o ia prin pădure mai pieptiș, iese în golul alpin lângă niște stâne de vaci și urcă tăios până pe Găinațu Mare la 1832m. După un prim popas mai lung, în care ne-am ocupat și de glicemia scăzută după urcuș, am luat‑o pe un drum de tractor care trece pe lângă mai multe muchii din creastă, urcând ușor până sub Păpușa. în cei trei-patru kilometri de drum am mai câștigat vreo 200m altitudine și am dat ultimul asalt, luând‑o în sus către vârf.
Traseul șerpuiește pe coasta muntelui, încercând să-ți pună răbdarea la încercare, pentru că ai impresia că nu înaintezi deloc. Oxigenul se mai împuținează la altitudinea aia și, în plus, am intrat în zona unde un vânt în rafale trăgea peste vârfuri nori cenușii și reci. Puterile, cel puțin ale mele, ne cam părăseau. Ne-am adunat tăria moralului 🙂 și am continuat insistent până am ajuns la un stâlp de marcaj, chiar în buza coborârii spre o șa pietroasă. Unde e vârful? Printre fuioarele de nori am văzut spre dreapta, mai sus, un stâlp cu un steag fluturând. Vârful se dezvăluia cu discreție, fără nici o potecă spre el, lăsând drumețul să‑l descopere și să-și croiască cale către el cum s‑o pricepe mai bine.
Vremea ne‑a împiedicat să ne bucuram pe deplin de reușita urcușului. De acolo am fi putut admira Piatra Craiului și Făgărașul în toată splendoarea lor, dar plafonul jos de nori învăluia totul într‑o ceață lăptos-cenușie. Ici si colo am zărit căteva vărfuri mai apropiate. N‑am putut zăbovi prea mult în speranță unei ferestre de cer senin, pentru că vântul rece și umed ne‑a înghețat mâinile și își făcea loc către oase. Coborând am reușit totuși să prindem o clipă de claritate spre vârful Iezer, de partea cealaltă a masivului.
La întoarcere am luat‑o pe alt traseu, unul care coboară rapid la cabana Cuca și care ne‑a cam încercat genunchii cu panta foarte abruptă, mai ales în pășunea alpină, care e plină de răgălii de iarbă, înșelătoare pasului și sucitoare gleznelor. Trăiască bețele de trekking! Dacă dimineața am fi urcat pe aici, tot ce escaladasem pe lungimea a 7–8 kilometri de drum ar fi trebuit să câștigăm în doar 2 kilometri. Urcușul pe la Cuca e năpraznic și de fiecare dată când crezi că ai ajuns la capătul lui, o altă pantă ți se înfățișează privirilor, demoralizantă. Coborând pe acolo ne-am întrebat, care în gând, care cu voce tare, dacă am mai fi ajuns pe vârf alegând acest traseu de urcuș. Am fi avut oare moralul suficient de puternic ca să izbândim? În urma noastră muntele s‑a învelit cu o ceață densă și rece, parcă înadins vrând să ascundă răspunsul la întrebarea noastră.
Lasă un comentariu