/ Munții Iezer-Păpușa / România

Bu­nica mea ma­ternă a fost o fe­meie foarte în­țe­leaptă. Pu­ține din cu­vin­tele ei le-am în­țe­les cu min­tea mea de ado­les­cent la vre­mea când le-am au­zit prima oară ros­tite — mai de­grabă după niște ani, con­frun­tat cu fapte de viață, cu în­tâm­plări ne­aș­tep­tate sau ne­do­rite, am tăl­mă­cit de unul sin­gur în­țe­le­sul lor pro­fund, des­co­pe­rind în cu­vin­tele apa­rent sim­ple ne­bă­nu­ite nu­anțe, ne­cu­prinse sub­ti­li­tăți. Din­tre toate îmi amin­tesc că una m‑a in­tri­gat din cale afară, ast­fel că nu am re­zis­tat ten­ta­ției de a cere lă­mu­riri, deși bu­nica avea un fel dis­cret de a co­mu­nica, ele­gant și suc­cint în ace­lași timp, care te in­vita la me­di­ta­ție îna­inte de curiozitate.

Ve­ni­sem de la sa­nie, era iarnă aprigă în Câm­pu­lung, cu ză­pezi până ge­nunchi și eram hă­me­sit — bu­nica m‑a în­tre­bat dacă vreau un șni­țel cu car­tofi sau mă­mă­li­guță cu brânză și smân­tână. Flămând ca un lup am zis că și una și alta — bu­nica a zâm­bit și a mers în bu­că­tă­rie, unde m‑a che­mat și pe mine după vreo ju­mă­tate de ceas. Am mân­cat șni­țe­lul cu car­tofi și multă pâine, apoi am re­a­li­zat că sunt deja să­tul și m‑am ui­tat în jur cu un sen­ti­ment de ne­pu­tință vi­no­vată, cre­zând că mă­mă­li­guța mă aș­teaptă și ea, abu­rindă. Bu­nica a zâm­bit dis­cret și m‑a li­niș­tit, nu fă­cuse și mă­mă­li­guță, știa că mă voi să­tura doar cu șni­țe­lul ge­ne­ros. Apoi a adă­u­gat parcă doar pen­tru ea: ochii‑s mari. N‑am pri­ce­put în­țe­le­sul și am în­căl­cat re­gula ne­scrisă a dis­cre­ției sale, întrebând‑o ce vrea să spună. M‑a pri­vit peste oche­la­rii cu care ve­dea aproape, alu­ne­cați pe vâr­ful na­su­lui din ca­uza len­ti­le­lor groase și mi‑a spus că ade­sea ochii ne sunt mai mari de­cât gura. Poftele în­trec putința.

* * *

De fapt eu mă por­ni­sem să vă spun po­ves­tea tu­rei de pe Ie­zer, cea din we­e­ken­dul tre­cut. Pla­nul era să ur­căm la re­fu­giul Ie­zer, să tre­cem noap­tea acolo și să co­bo­râm a doua zi pe cre­astă, la vale, pe alt drum de­cât ve­ni­sem. Am ales ini­țial un tra­seu mai mol­com, po­tri­vit cu rit­mul unui ur­cuș că­lă­u­zit de plă­cere și nu de per­for­manță. Îna­inte de a porni însă la drum, ne-am mai răzgân­dit nițel, pă­rându-ni-se că tra­seul pri­mei zile e prea scurt: ce-ar fi dacă am urca în cre­astă în altă parte și apoi am merge că­tre Ie­zer peste vâr­ful Roșu? Pe de­se­nul hăr­ții pă­rea că‑i o glumă. Blo­gu­rile zi­ceau că e un drum de opt cea­suri, noi am so­co­tit zece ca să fim si­guri — deci dacă ple­cam la 9 di­mi­neața, cel târ­ziu la 7 seara eram în re­fu­giu. Zis și făcut.

Am por­nit într-ade­văr la nouă din fața ca­ba­nei Vo­ina, luând‑o că­tre pârâul Bă­trâna. După vreo două ezi­tări am gă­sit dru­mul co­rect și am în­ce­put să că­u­tăm tra­seul nos­tru, tri­unghi roșu, care ar fi tre­buit să urce spre dreapta, pe Pla­iul lui Pă­tru. Am mers și am mers, am mai în­tre­bat pe unii și al­ții, dar tri­un­ghiul roșu nu l‑am ză­rit. O mai fi exis­tând tra­seul ăsta? Ni­meni nu știa exact. Pe hăr­țile noas­tre era și un alt tra­seu, cu punct roșu, care se în­tâl­nea la un mo­ment dat cu cel pe care vro­iam să ajun­gem, dar nici punc­tul roșu nu pă­rea să apară pe ni­că­ieri. Aveam în schimb două alte tra­see, clar mar­cate: punct al­bas­tru și cruce al­bas­tră. Am­bele ur­cau însă di­rect la re­fu­giu, iar nouă asta ni se pă­rea prea pu­țin. Vro­iam tra­seul mai lung.

Am con­ti­nuat să ur­căm pe pârâul Bă­trâna, pe un drum fo­res­tier des­tul de bă­tut. Cu o zi îna­inte plo­u­ase, pârâul era foarte um­flat și va­du­rile erau toate aco­pe­rite de apă — de câ­teva ori a tre­buit să fa­cem exer­ci­ții de echi­li­bris­tică sau să ne des­căl­țam ca să tra­ver­săm pe par­tea cea­laltă. În unele lo­curi iz­voare cur­geau di­rect pe drum. Fără să ne dăm seama, tim­pul tre­cea și noi nu îna­in­tam prea mult. Am ur­cat și ur­cat, nu prea abrupt, până am gă­sit — in the mi­d­dle of nowhere — un stâlp in­di­ca­tor: îna­inte 2 ore până la Căl­da­rea Bă­trâ­nei, la dreapta o oră până la stâna din Căl­dă­rile Bă­trâ­nei, la stânga o oră până la stâna de sub Pi­cio­rul Ie­zer. Dez­a­mă­gi­rii de a nu re­găsi nici un tra­seu care să ne scoată di­rect în cre­astă i‑am con­tra­pus din nou în­dă­ră­t­ni­cia de a ajunge la tra­seul pe care ini­țial îl ale­se­sem, așa că am luat‑o spre dreapta, că­tre stâna de sub Bă­trâna, exact în di­rec­ție opusă des­ti­na­ției noas­tre fi­nale. Ur­cu­șul a de­ve­nit mai sus­ți­nut și mai bine de o oră am tot câști­gat al­ti­tu­dine pe o po­tecă cam mo­cir­loasă. Mo­ra­lul în­ce­puse să ni se cla­tine, cel pu­țin mie, pen­tru că nu gă­seam dru­mul că­u­tat. GPS-ul ne spu­nea că sun­tem la al­ti­tu­dini mult mai mici de­cât cre­asta, pro­nos­ti­când ur­cu­șuri și mai in­tense în fața noastră.

Am ajuns în căl­dă­rile de sub vâr­ful Bă­trâna deja în­vinși, doar că încă nu știam asta. Am tra­ver­sat spa­țiul larg al căl­dă­rii cu un en­tu­zi­asm în scă­dere, gâ­fâind și asu­dând la fi­e­care pas, prin iarba plină de apă. Îna­inte de ul­ti­mul ur­cuș am mân­cat pu­țin, spe­rând să ne re­că­pă­tăm pu­te­rile. Am apu­cat apoi în sus, fără po­tecă, pe li­nia de cea mai mare pantă, prin ră­gă­lii de ier­buri, ie­nu­peri și jne­peni care ne clă­ti­nau echi­li­brul aproape la fi­e­care pas. Ju­mă­tate din efort era să ne ți­nem în pi­cioare. Panta era as­pră, pre­lun­gită, ur­când 400 de me­tri în al­ti­tu­dine. Când am ajuns în cre­astă mi s‑a pă­rut că am es­ca­la­dat Eve­res­tul. M‑am ui­tat la ceas. Era aproape pa­tru după-masă. Dru­mul de pa­tru cea­suri până în cre­astă se trans­for­mase în șapte. Cât ne va mai lua să ajun­gem la refugiu?

Am por­nit la stânga pe cre­astă, spre Ie­zer. Câte un val de nori ne mai aco­pe­rea când și când. Dru­mul era oa­re­cum plan, dar îna­inte se ve­deau vreo trei vâr­furi care tre­bu­iau tre­cute, din­tre care două erau aproape de 2500m: Roșu și Ie­zer. Un cio­ban își pri­vea oile păs­când pe lângă po­tecă — după ce am re­u­șit să‑i oco­lim du­lăii ner­voși, ne‑a în­tre­bat unde mer­gem. I‑am spus că la Ie­zer și el a în­tre­bat re­toric: da’ mai ajun­geți? Asta m‑a în­gri­jo­rat. După încă două sute de me­tri m‑am ho­tă­rât să măr­tu­ri­sesc — nu aveam ener­gia să ajung la re­fu­giu. Cum nu aveam cort cu noi, exista doar o so­lu­ție: în­toar­ce­rea. Am aflat că nu‑s sin­gu­rul care nu mai poate și așa ho­tă­rârea a fost ra­pidă — mer­gem îna­poi ca să nu rămâ­nem noap­tea în cre­astă. Une­ori fuga este ru­și­noasă, dar te­ri­bil de sănătoasă.

Co­bo­rârea a mers mai bine. În pa­tru cea­suri ne-am în­tors de unde ple­ca­sem. În urma noas­tră cre­asta Ie­ze­ru­lui s‑a în­se­ni­nat, fă­cându-ne parcă în ciudă că n‑am ajuns acolo unde ne-am pro­pus. Ne-am în­ve­se­lit spu­nându-ne că dru­mul a fost ori­cum fru­mos, vre­mea bună și com­pa­nia plă­cută. Deja tra­di­țio­nala baie de pi­cioare a ve­nit fi­resc la ul­tima tra­ver­sare a pârâu­lui um­flat, cons­fin­țind încă o zi în care am ple­cat și ne-am în­tors teferi.

Doar mie, în­torcând pri­vi­rea peste umăr că­tre lunga cre­astă a Ie­ze­ru­lui pe care vo­i­sem să o cu­ce­rim în doar o zi, mi s‑a pă­rut că aud vo­cea bu­ni­cii: ochii‑s mari.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.