Tura pe creasta vestică a Făgărașului a fost una de poveste din multe puncte de vedere. Dar, înainte de a vă istorisi mai multe, am să spun deschis că sunt mândru de mine și uimit să constat cât de mult au contat la capitolul rezistență fizică și psihică celelalte ieșiri pe munte din vara asta. Am avut mult mai mult suflu, mai multă determinare și nu în ultimul rând un moral bun, iar astea au contat semnificativ în încercarea de a străbate drumul destul de dur al crestei vestice. Încercare încununată de succes, până la urmă, după cum veți afla imediat.
Traseul a fost clar de la bun început: urcare de la Turnu Roșu și coborâre pe la cabana Podragu, exact pe unde am abandonat anul trecut. Singurele întrebări erau pe unde vom face opririle intermediare, care trebuiau să fie determinate de limitele noastre fizice. Aveam scenarii pesimiste, realiste și foarte optimiste – trebuie să recunosc că Bogdan le formula pe astea din urmă, iar eu mă îndoiam foarte tare de ele în sinea mea. Până la urmă el a avut dreptate: în prima zi am reușit să ajungem la lacul Avrig, câștigând incredibila (pentru mine) altitudine de 2150 m în doar zece ore. A doua zi ne-am propus să ajungem la lacul Călțun și exact așa am și făcut, traversând vârful Negoiu, unul din obiectivele principale de pe partea asta a crestei. Iar a treia zi era cumva de la sine înțeles că vom întinde pasul până la Podragu – să ne fi propus mai puțin însemna să ne oprim la doi pași de destinația finală.
În privința vremii, am fost extraordinar de norocoși. Pur și simplu cerul s‑a înseninat în fața noastră, norii s‑au risipit pe măsură ce ne apropiam de ei. Doar în ultima zi am avut parte de o urcare prin ceață, de la Trei pași de moarte până după monumentul Nerlinger – trebuie să recunosc că n‑a fost partea mea favorită din traseu. Când urci și urci și urci și nici măcar nu vezi unde e capătul urcușului, nervii ți se cam întind și puterile te cam lasă. Dar, dacă n‑ai parte și de greutăți din astea, ce ar mai fi de amintit?
În rest n‑aș povesti prea multe detalii – fotografiile ar trebui să vorbească de la sine. Partea vestică a Făgărașului e mult mai spectaculoasă, dar și mai dificilă. Nu strică să ai ceva înrudiri, până la maximum gradul 3, cu o capră neagră, pentru că e multă piatră și niște pante abrupte care îți solicită rezistența fizică. Am răzbit cu bine, mai puțin pe Custura Sărății care a fost prea mult pentru mine și am zis un nu hotărât: trebuia să coborâm pe o potecuță lată de maximum 30 cm, într‑o pantă de aproape 45o, pe o ceață destul de densă, în timp ce în stânga și în dreapta era prăpastie. Hotărât lucru, pentru mine alpinismul nu e deloc distractiv. Genunchii mei nu‑s suficient de fermi ca să pășesc sigur pe așa un traseu, nici psihicul nu e prea viteaz în astfel de situații, așa că am deturnat traseul pe varianta alternativă, care presupunea coborârea prin Căldarea Pietroasă. Am plătit ocolișul printr‑o coborâre și apoi o ascensiune extrem de abrupte, jos în căldare șî apoi sus până în Șaua Cleopatrei, chiar înainte de Negoiu. Le cer iertare prietenilor și tovarășilor mei de drum — Bogdan și Nicu — pentru efortul suplimentar și le rămân recunoscător pentru solidaritatea de care au dat dovadă acceptând limitele mele.
La final Făgărașul ne‑a făcut o mică demonstrație de forță, însoțindu-ne plecarea cu o ceață umedă și rece și un vânt tăios care ne-au determinat să îmbrăcăm polarul, haina de vânt și mânușile ca să putem rezista frigului. Am coborât apoi sub nori și temperatura s‑a mai îmblânzit, dar ne‑a însoțit din timp în timp o ploaie măruntă și insistentă. Ne-am bucurat că încheiasem tura și nu ne-am putut opri gândul că apreciem și mai mult norocul avut, văzând ce puteam primi în loc de cer senin.
Așa că ne-am întors bucuroși de tot ceea ce am văzut și mândri de izbânda noastră de a străbate traseul, chiar dacă știm bine că efortului nostru i s‑a adăugat și norocul de a fi fost priviți cu îngăduință de lumea de piatră a Făgărașului.
Lasă un comentariu