/ Munții Piatra Mare / România

Di­mi­neața în­ce­puse zo­rită, cu o lu­mină de ră­să­rit parcă nițel gră­bită să se re­verse peste li­niș­tea ora­șu­lui. Și, spun drept, vă­zut din gră­dina mi­cu­lui meu apar­ta­ment de la par­ter, Oto­pe­niul pare mai de­grabă un sat de­cât o urbe, iar li­niș­tea nop­ți­lor e din­tre ace­lea care au năs­cut veș­ni­cia. Alarma care suna m‑a ri­di­cat re­pede din pat și gân­dul m‑a pur­tat îna­inte, an­ti­ci­pând ziua care abia în­ce­pea. Am des­chis lap­to­pul să mai arunc o pri­vire peste harta tra­se­u­lui și am ve­ri­fi­cat men­tal dacă n‑am ui­tat ni­mic: ruc­sac, bo­canci, haine de schimb, mân­care, apa­rat foto, te­le­fon. To­tul era pre­gă­tit.

Pe la șase ju­mă­tate eram deja pe drum, tus­pa­tru com­ba­tan­ții tu­rei de o zi. Des­ti­na­ția: Pia­tra Mare. Pe la nouă ne opream lângă Dâmbu Mo­rii, gata să por­nim la deal, fă­când ul­ti­mele ajus­tări: bo­can­cii, ruc­sa­cii, be­țele de tre­k­king. Am por­nit cu elan pe dru­mul fo­res­tier care urcă spre ca­nio­nul Șapte Scări, de­pă­șiți doar de un ATV și un SUV care zo­reau în sus. Un dram de emo­ție se cui­bă­rise în inima mea, căci nu mai fu­se­sem nici­o­dată în ca­nion și mă în­tre­bam în gând dacă scă­rile nu vor fi fi­ind mai îna­lte de­cât teama mea de înăl­țimi.

La in­tra­rea în ca­nion am des­co­pe­rit cu mi­rare că avem de plătit o taxă. Chiar în po­tecă e ri­di­cată o că­bă­nuță care e și punct de ta­xare — 10 lei de fi­e­care tre­că­tor. Poate că gru­pu­rile mai mari or fi având re­du­cere — n‑am ob­ser­vat. Am gân­dit atunci că vreo pri­mă­rie a des­co­pe­rit o mo­da­li­tate sim­plă de a face bani și chiar mă pre­gă­team să co­men­tez des­pre asta. Dar am vă­zut că pri­mim și bră­țară de ac­ces, cu se­rie unică, ceea ce su­gera că mai sus există ci­neva care ve­ri­fică. S‑a apro­piat de noi un sal­va­mon­tist care ne‑a în­tre­bat unde mer­gem, dacă știm tra­seul si ne‑a dat in­di­ca­ții foarte bune des­pre di­fi­cul­ta­tea ur­cu­șu­lui si du­rata lui până la ca­bana Pia­tra Mare. Mai sus, în ca­nion, am vă­zut că scă­rile me­ta­lice sunt noi și ex­ce­lent în­tre­ți­nute, pa­no­u­rile in­for­ma­tive în vreo cinci limbi erau și ele la lo­cul lor, un tâ­năr ne aș­tepta la prima scară ca să ne în­drume în caz că era ne­voie, exis­tau si lu­crări de pro­te­jare a ca­nio­nu­lui de col­ma­tare cu buș­teni și roci, iar mar­ca­jele erau proas­pete și dese — im­po­si­bil să te ră­tă­cești. De aia spun aici: bravo pri­mă­riei Să­cele, căci ei sunt cei ce au pro­pri­e­ta­tea pă­du­ri­lor de acolo. Plă­tești, ce‑i drept cam pi­pe­rat, dar se vede mâna gos­po­da­ru­lui care se pre­o­cupă să ofere ceva pen­tru ba­nii pe care îi în­ca­sează.

Ca­nio­nul în sine a fost spec­ta­cu­los. Din­tre cele șapte scări una a fost mai îna­ltă și mai di­fi­cilă, dar nu într-atât în­cât să spe­rie pe ci­neva care are un dram de inimă în piept. Pe­re­ții de stâncă, îna­lți și ne­tezi, am­pli­fică su­ne­tul apei care curge cu vu­iet în câ­teva cas­cade, dând sen­za­ția pe­ri­co­lu­lui — de fapt nici o clipă nu te afli în pri­mej­die, dar la ie­șire ai sen­ti­men­tul unei vic­to­rii per­so­nale, pe care to­tuși nu în­drăz­nești s‑o cla­mezi cu voce tare. Po­teca șer­pu­iește în sus, des­chi­zându-se că­tre lu­mina verde a pă­du­rii, dându-ți pri­lej să chi­b­zu­iești la ca­ra­ghi­oa­sele te­meri care ne stră­bat une­ori.

Dea­su­pra pă­du­rii, stră­bă­tând prin frun­zi­șul pă­du­rii de fo­ioase ames­te­cate cu brazi și mo­lizi, soa­rele ne în­so­țea ziua cu o lu­mină plină de op­ti­mism — pă­rea că așa va rămâne toată ziua. Noi mun­ceam tot mai greu, transpi­rând pen­tru fe­care me­tru câști­gat pe înăl­țime. Am ie­șit în go­lul al­pin chiar în fața ca­ba­nei, ne­aș­tep­tat de apro­pi­ată de mar­gi­nea pă­du­rii și cam ne­pri­mi­toare pen­tru dru­meți: n‑am vă­zut nici o sală de masă unde să poți in­tra — clă­di­rea mi­cuță cred că nu poate adă­posti de­cât pu­țini tu­riști și mai de­grabă pen­tru odihnă de­cât pen­tru a‑i hrăni. Am mân­cat pe pla­toul de lângă ca­bană și am ple­cat mai de­parte, gră­biți de no­rii care aco­pe­reau trep­tat ce­rul, scu­tu­rându-se peste noi preț de câ­teva mi­nute.

De la ca­bană vâr­ful Pia­tra Mare n‑a fost greu de atins —  în mai pu­țin de un ceas am fost acolo. De sus am avut o pri­ve­liște su­perbă asu­pra Ță­rii Bâr­sei, cu Bra­șo­vul în prim-plan, vă­zut pe sub pla­fo­nul de nori. Spre sud se ve­dea Pre­de­a­lul la poa­lele încă în­ză­pe­zi­ți­lor și în­no­ra­ți­lor Bu­cegi, iar că­tre ră­să­rit Ciu­ca­șul își arăta si­lu­eta Ți­gă­i­lor Mari. Cât ad­mi­ram pa­no­rama au în­ce­put să se audă tu­nete spre vest și ne-am gân­dit că ne-ar șade bine cu dru­mul, pre­cum ori­că­rui că­lă­tor.

Co­bo­rârea tre­buia să ne ducă spre cas­cada Ta­mina, însă chiar la ca­pă­tul dru­mu­lui fo­res­tier, cam pe când ne în­tre­bam dacă nu cumva am ratat‑o, a por­nit o altă cas­cadă, de sus. Ne‑a plo­uat cu gă­leata, apă ames­te­cată cu grin­dină mă­runtă, iar frun­zi­șul crud al câ­torva car­peni ti­neri nu avea cum să ne fie de pa­văză. Cre­zu­sem cu to­ții că va fi o ră­pă­i­ală scurtă, dar după vreo zece mi­nute de răb­dat am de­cis să co­bo­râm prin ploaie și să că­u­tăm adă­post, pe care l‑am gă­sit din fe­ri­cire pe te­rasa unei ca­bane aflate la o sută de me­tri de noi. Ne-am mai zvân­tat, am mân­cat câte ceva și am aș­tep­tat să se oprească po­to­pul. Un ceas de mers pe dru­mul fo­res­tier ne‑a adus îna­poi în DN1, în­che­ind glo­rios ziua cas­ca­de­lor iz­vorâte din pia­tră și din cer.

 

 

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.