Ideea unei noi ture de o zi îmi dădea târcoale de mai bine de o săptămână, însă premizele nu păreau prea bune. Rând pe rând potențialii camarazi de drum au refuzat invitația din varii motive, alții au zis da și apoi s‑au retras. Aparent ieșirea pe munte era ratată. Și tocmai când credeam că trebuie să renunț, mă sună Alin și zice: păi, nu mergem? Ba bineînțeles că da, am răspuns eu bucuros.
Cât despre destinație, eu mă gândisem la muntele Ghițu. Informațiile culese erau cam sărăcăcioase și nu foarte promițătoare: traseu ar exista, dar nu prea se mai vede marcajul, trebuie atenție că te poți rătăci, de la monument la vârf nu se poate trece din cauza unor pante foarte abrupte. Deci un pic de aventură — mi-am zis — dar la experiența noastră de vajnici montaniarzi nu ar trebui să fie o problemă. M‑am apucat de studiat pe hărți și pe Google Earth, ca să adun cât mai multe detalii despre traseu, ceea ce ulterior nu mi‑a stricat. Dar să vă spun povestea pe îndelete.
Am plecat dis de dimineață din București, pe la Pitești, apoi în sus spre Curtea de Argeș și mai departe pe Transfăgărășan. În Corbeni, înainte de a intra între munți, am făcut la dreapta pe DJ 262 — pe șosea e un indicator pe care scrie Turburea 7km. Ce nu e semnalizat nicăieri este că după podul peste Argeș (care e la 100m de la intersecția unde am făcut dreapta) trebuie mers pe șoseaua care face la stânga — înainte se ajunge doar la o mânăstire, după care drumul se înfundă. Teoretic mergând spre Turburea se trece prin Poienari și apoi se ajunge în Berindești, dar noi n‑am văzut nici o plăcuță cu numele acestor sate, iar casele sunt așezate de o parte și de alta a drumului, fără întrerupere. Mai mult pe ghicite am intuit unde începea traseul nostru — privind topografia locului și amintindu-mi hărțile studiate ne-am oprit taman bine, acolo unde începea o uliță de pământ la deal, chiar pe lângă un magazin sătesc numit Duo Iadeș.
Ne-am echipat, am întrebat niște localnici cum se urcă și ne-au zis că ulița se continuă cu un drum de tractor pe care urcăm până sus la saivan. Și de-acolo mai întrebăm, că e o stână de vaci. Am luat‑o ușurel la deal, gâfâind nu atât din cauza pantei — care era destul de domoală la început — cât din cauza căldurii care începuse să ne cam sufoce. Alin se cam îndoia că urcăm 1000 de metri în altitudine — aparent muntele nu părea atât de impresionant. Drumul de tractor ne‑a dus în sus, doar că pe o porțiune de vreo câteva sute de metri se suprapune peste albia unui pârâu, exact printre gardurile unor proprietăți, numai bine ca să nu poți ocoli noroiul cleios și tufele de măceș lăsate peste pământ. La soare ne cam sufocam, la umbră ne luau în primire țânțarii și muștele. Am grăbit un pic pasul sperând că la altitudine vom scăpa și de căldură și de insecte și am trecut pe sub linia de înaltă tensiune, un reper imposibil de ratat.
La un moment dat drumul de tractor se cam pierdea prin iarba unor fânețe, dar am dat imediat într-un altul, mai bine conturat, care venea de undeva din dreapta, probabil dinspre Turburea. Am continuat să urcăm, din ce în ce mai accentuat. Muntele Ghițu are o pantă lină la poale, dar apoi înclinarea crește brusc și devine tot mai dificil. Drumul de tractor — destul de clar pentru cineva care știe să‑l deosebească de cele de exploatare (nu foarte multe, mai înguste și mai puțin bătute) — urca în serpentine și chiar dacă traseul s‑a lungit un pic am preferat să‑l urmăm. Aș face totuși observația că pe vreme ploioasă urcușul pe drumul de pământ s‑ar putea să nu fie cea mai plăcută experiență. Nouă însă, răcoarea pădurii și vântul care incepuse să adie ne-au adus înapoi buna dispoziție.
La capătul său drumul de tractor se continua cu o potecă mai lată de pământ, amenajată de ciobani pentru a putea urca cu vitele și cu caii. Urmând‑o pe 2–3 sute de metri am ieșit în fâneața sudică a muntelui, chiar în dreptul saivanului, pe care l‑am văzut după ce am mai urcat puțin. Acolo am găsit un moș care ne‑a explicat cum urcă poteca mai departe — către dreapta, pornind de la niște mesteceni solitari până aproape de marginea pădurii, apoi ușor spre stânga și drept în sus. Chiar lângă saivan e o aducțiune de apă de la un izvor de mai sus — o țeavă cu robinet care probabil că funcționează doar vara. Câteva poze cu panorama văii Argeșului și am pornit din nou în sus.
Urcușul a continuat susținut, dar poteca l‑a îndulcit mergând în diagonala coastei. Pe ici pe colo a fost destul de greu să mai găsim cărarea — fiind una pe care urcă ciobanii și animalele, firul ei nu e chiar așa de bătătorit. Am deviat stânga-dreapta de vreo două ori, dar am ajuns până la urmă la izvorul de unde se alimentează saivanul, apoi am urcat drept ultima porțiune. Înainte de vârf ne-am întâlnit cu stâna de vaci, urcată la păscut. Ciobanii ne-au mai dat câteva explicații și ne-au asigurat că se trece spre vârf foarte ușor. Au trebuit apoi să ne protejeze de Petre, taurul ciurdei, care părea foarte hotărât să ne înfrunte direct pentru îndrăzneala de a trece prin mijlocul haremului său.
Imediat am ajuns pe muchia muntelui, la monumentul care celebrează bătăliile date la 1330. Cum nimeni nu știe unde este faimoasa Posada, locul unde Basarab l‑a înfruntat pe Carol de Anjou, e greu de spus dacă monumentul se află la locul potrivit sau nu. Mai importantă pentru noi a fost însă panorama Făgărașului care se deschide spre nord, iar vremea frumoasă ne‑a înfățișat toată partea estică a crestei, de la Tămașu Mare până spre Negoiu. După o pauză scurtă am continuat spre dreapta, către vârful Ghițu, ținta noastră finală.
După ce am coboarât o mică șea, poteca (destul de evidentă) a urcat pe muchia muntelui, când prin pădure, când prin mici poiene, până la fâneața estică a muntelui Ghitu, care se deschide exact de la vârf. Am ieșit din pădure la 20 de metri de obeliscul care marchează punctul cel mai înalt, dar privirile ne-au fost furate de panorama spre Iezer-Păpușa, pe care am contemplat‑o cât ne-am odihnit. Cât despre prânz a trebuit să‑l luăm mai jos, în pădure, unde am scăpat de insecte.
Să nu uit să spun că am găsit totuși marcajul cu cruce albastră pe cam toată lungimea traseului, fie pe plăcute metalice emailate prinse pe copaci, fie vechi urme ale celui făcut cu vopsea. În partea de jos semnele sunt rare, dar drumul e relativ clar. Între monument si vârf marcajul se îndesește și aproape că nu te poți rătăci, mai ales dacă ții minte că trebuie să mergi tot timpul pe muchia muntelui, fără să cobori nici spre stânga, nici spre dreapta.
Am coborât pe același traseu, povestind verzi și-uscate, gândindu-ne probabil amândoi la toate aparențele înșelătoare ale zilei care se scurgea către seară. O tură care părea ratată, dar care totuși până la urmă ne‑a ieșit. Un munte care părea ușor de urcat, dar care ne‑a scos nițel sufletul. Un traseu nemarcat care părea dificil de urmat, dar pe care ne-am descurcat destul de ușor. O zi care părea cam ploioasă in prognozele meteo, dar care s‑a dovedit excelentă pentru drumeție. Aparențele înșală.
Lasă un comentariu