/ Munții Rodnei / România

Când pleci pe munte ca un om chi­b­zuit, îți faci pla­nuri pen­tru toate sce­na­ri­ile pe care le poți ima­gina și te gân­dești la ce ar pu­tea merge prost și cum ai pu­tea să pre­vii pro­ble­mele. Nici­o­dată nu vei pu­tea în­de­părta com­plet ris­cu­rile, dar stră­du­ința de a te echipa pen­tru cele mai pe­ri­cu­loase e sem­nul unui res­pect pe care îl da­to­rezi mun­te­lui și pu­te­rii sale sub care te vei afla cât timp i‑ai tre­cut pra­gul. Cu gân­du­rile as­tea plec în fi­e­care dru­me­ție, mai scurtă sau mai lungă, iar până acum m‑am în­tors tea­făr de fi­e­care dată. Și tot cu gân­du­rile as­tea am ple­cat și în Rodna, deși tre­buie să re­cu­nosc că mun­ții ăș­tia mi-au pă­rut de la bun în­ce­put mai săl­ba­tici și mai neumblați.

Unii zic că Rodna e Fă­gă­ra­șul din nor­dul ță­rii și nu gre­șesc. E ceva ase­mă­nă­tor în con­for­ma­ția lor, cu căl­dă­rile gla­ci­are abrupte și stân­că­rii ră­să­rind prin­tre pă­șu­nile al­pine, cu ie­zere și tă­uri și lungi pi­cioare care co­bo­ară spre vă­ile îm­pă­du­rite. La fel ca în Fă­gă­raș, spre nord co­bo­rârile sunt mai abrupte, iar că­tre mi­a­zăzi se în­tind văi lungi de peste do­uă­zeci de ki­lo­me­tri că­tre sa­tele Nă­să­u­du­lui. Dar Rodna e to­tuși Rodna, e mai do­moală în pante, mai pu­țin as­pră pa­su­lui. Cus­tu­rile sunt în­gă­du­i­toare, stân­că­ri­ile mai lasă loc unei că­rări îni­er­bate, vâr­fu­rile se avântă doar până pe la 2200 m al­ti­tu­dine. Doar Pie­tro­sul zvâc­nește cu vreo sută de me­tri mai sus.

Am ajuns în Borșa după 11 cea­suri is­to­vi­toare de con­dus pe dru­mu­rile ro­mâ­nești, bu­cu­roși să gă­sim ca­za­rea pe care o re­zer­va­sem la pen­siu­nea unui bel­gian pri­pă­șit prin Ma­ra­mu­reș ((Am stat la pen­siu­nea Borșa-Tu­rism, unde con­di­ți­ile sunt con­ve­na­bile, în re­gim de două mar­ga­rete. Dacă nu sun­teti pre­ten­ți­oși, e ok.)). Șo­seaua prin­ci­pală, în­și­rată ca o fu­nie pe lun­gul văii, era su­pra­a­glo­me­rată căci seara de Sfânta Ma­ria sco­sese toți lo­cu­i­to­rii pe stradă, bu­cu­roși să-și afi­șeze ți­nu­tele de săr­bă­toare. Se cir­cula bară la bară, pre­cum într‑o me­tro­polă eu­ro­peană, căci nu e chip ca un mo­ro­șan ade­vă­rat să nu-și în­fă­ți­șeze ma­șina, semn al bu­năs­tă­rii sale de ne­tă­gă­duit. Ne aflam la mij­lo­cul lui au­gust și toți cei ce lu­crează în Ita­lia se aflau acasă pen­tru câ­teva zile de va­canță — aveam să aflăm că in ur­mă­toa­rele două sâm­bete aveau să aibă loc peste șai­zeci de nunți, căci toți cei ce-și pu­neau pi­ros­tri­ile aș­tep­tau anume în­toar­ce­rea acasă a ita­li­eni­lor, în spe­ranța unor da­ruri mai bogate.

A doua zi ne-am tre­zit în tihnă, des­tul de târ­ziu, iar Kris — bel­gia­nul —  ne‑a dus cu mi­cro­bu­zul cale de vreo cinci­zeci de ki­lo­me­tri până in pa­sul Rot­unda, lo­cul de unde în­ce­pea tra­seul nos­tru. Am ajuns acolo după un­spre­zece di­mi­neața, des­tul de târ­ziu, dar prima etapă a dru­mu­lui nos­tru era re­la­tiv scurtă: vâr­ful Ineu ((Se cu­vine o lă­mu­rire: cea mai com­pli­cată pro­blemă în mun­ții Rod­nei este pla­ni­fi­ca­rea eta­pe­lor în func­ție de lo­cu­rile unde se gă­sește apă și unde se poate campa. Pen­tru cei ce por­nesc din pa­sul Rot­unda sin­gu­rele op­țiuni sunt la­cu­rile Lala Mică și Lala Mare — sau re­fu­giul de sub vâr­ful Ineu — și șaua Găr­gă­lău. Prima op­ține e prea aproape, cea de‑a doua e prea de­parte.)). Am por­nit la drum aproape di­rect în go­lul al­pin, căci pă­șu­nile co­bo­ară foarte jos. Am tre­cut pe lângă două stâni, la prima având furcă nițel cu un câine mai vred­nic, apoi am în­ce­put pri­mul ur­cuș spre vâr­ful Nichi­taș pe care nu l‑am atins com­plet, ocolindu‑l pe o curbă de nivel la vreo trei­zeci de me­tri sub punc­tul cel mai înalt. Tra­seul a ur­mat apoi un drum fo­res­tier pe care am în­tâl­nit mai multe ma­șini par­cate — mai târ­ziu aveam să aflăm că pa­sa­ge­rii lor erau mai la deal, la gră­tare. Am măr­șă­luit câ­țiva ki­lo­me­tri buni până am ajuns pe coama unui pi­cior ce urca spre vâr­ful Ineuț — de aici am apu­cat un alt tra­seu, că­tre la­cu­rile Lala și șaua Ineuț.

Cam pe aici a în­ce­put și ploaia, mai în­tâi slabă și apa­rent ino­centă, apoi în­te­țită și pă­trun­ză­toare. Ur­când sus­ți­nut cu echi­pa­men­tul de ploaie, transpi­ram abu­n­dent — ce nu fă­cea ploaia fă­cea apa ce ie­șea prin fi­e­care cen­ti­me­tru de piele. Mo­ra­lul scă­dea sim­ți­tor, no­roc că no­rii s‑au dus peste cre­astă și am pu­tut scoate pe­le­ri­nele. Ineul era cu­prins de ceață și tot ce spe­ram era să gă­sim re­fu­giul li­ber, ca să nu tre­bu­iască să fa­cem cale în­toarsă la la­cul Lala Mică pe lângă care toc­mai ur­ca­sem, sin­gu­rul loc de cam­pare apro­piat de cre­astă. No­ro­cul ne‑a su­râs și am ajuns pri­mii la mi­cul re­fu­giu, con­struit pen­tru doar pa­tru per­soane ((Re­fu­giul este re­fă­cut de aso­ci­a­ția haipemunteiasi.ro. Mul­țu­miri pe această cale pen­tru efor­tul lor.)). Noi eram cinci și eram ho­tă­râți să în­că­pem cu to­ții, ceea ce nu a fost chiar sim­plu având în ve­dere că su­pra­fața to­tală este de cinci me­tri pă­trați din care trei sunt pri­ciu­rile. Dar unde e bu­nă­vo­ință, e și pu­tință. După câ­teva supe calde, mo­ra­lul ne‑a cres­cut din nou, iar vre­mea de afară s‑a ho­tă­rât să con­tri­buie și ea, ri­si­pind ceața no­ri­lor pen­tru a ne oferi scurte re­prize de pri­ve­liște asu­pra vă­i­lor sudice.

Noap­tea, pe la unu si ju­mă­tate, m‑am tre­zit ca să dau curs unor im­pul­suri fi­lo­zo­fice. Afară, în noap­tea nu foarte în­tu­ne­cată, ce­rul se lim­pe­zise bi­ni­șor, ofe­rind pa­no­rama sa­te­lor nă­să­u­dene, stră­lu­cind fe­e­ric sub câ­tiva vă­lă­tuci de ceață ce pă­reau ro­șii de la lu­mi­nile calde ale sa­te­lor. I‑am tre­zit si pe cei­lalți, căci pri­ve­liș­tea me­rita să-ți în­tre­rupi som­nul și ne-am bu­cu­rat îm­pre­ună câ­teva mi­nute de spec­ta­co­lul nocturn.

A doua zi am por­nit de­vreme, mai în­tâi cu ul­ti­mul ur­cuș pe Ineu, pe care l‑am gă­sit se­nin și pu­țin vân­tos, plu­tind im­pe­rial peste ma­rea al­pină de nori din jur. Am apu­cat apoi pe Coasta Ne­tedă și am zo­rit pe ea cât am pu­tut. Dis­tan­țele sunt însă des­tul de mari, iar ul­tima por­țiune din par­tea aceasta de tra­seu ne‑a so­li­ci­tat pu­țin abi­li­tă­țile de că­ță­rare — sunt vreo două-trei por­țiuni unde tre­buie să pui mâna pe stâncă, ni­mic ex­tra­or­di­nar însă. Pe la vâr­ful Omu­lui pă­rea că am răz­bă­tut în sfâr­șit, dar pu­te­rile unora din­tre noi se cam sub­ți­a­seră ne­aș­tep­tat și rit­mul a scă­zut. Am con­ti­nuat până pe vâr­ful Găr­gă­lău deja îm­păr­țiți în două gru­puri, unii îna­inte și al­ții mai în urmă, semn că aveam a lua de­ci­zii în curând.

Ne-am oprit pen­tru zece mi­nute în șaua Găr­gă­lău pen­tru pa­uza de prânz, alun­gați iute de o ploaie ce a în­ce­put pe ne­aș­tep­tate, toc­mai când în­cer­cam să ne re­la­xăm pu­țin. Era deja tre­cut de ora două și noi nu tre­cu­sem de ju­mă­ta­tea eta­pei ce ne‑o pro­pu­se­sem, ținta fi­ind la­cul La Cărți. Am mai mers vreun ceas până aproape de șaua Ga­lați când a tre­buit să con­sta­tăm că avem o pro­blemă: până la des­ti­na­ție se pa­rea că nu vom re­uși să ajun­gem, un loc de cam­pare cu apă mai apro­priat nu prea mai era (sau nu știam noi să fie) și chiar dacă am fi gă­sit un ast­fel de loc etapa a treia ar fi fost prea lungă, mai ales după o noapte de dor­mit în cort. Era vre­mea să luăm o de­ci­zie, iar re­gula e sim­plă: si­gu­ranța trece îna­in­tea ori­că­rui alt cri­te­riu. Cel mai si­gur era să co­bo­râm spre Borșa și să re­nun­țăm la ul­tima etapă, chiar cu re­gre­tul de a nu atinge Pie­tro­sul, cel mai înalt vârf al Rodnei.

Am luat‑o deci în jos spre cal­da­rea Pu­z­drele și am co­bo­rât până la fosta ca­bană Pu­z­drele, acum com­plet dis­trusă în urma unui in­cen­diu. Un băr­bat care pă­rea să aibă in grijă va­cile ce păs­teau în po­iana largă ne‑a spus că fo­cul a fost pus in­ten­țio­nat. L‑am în­tre­bat cât mai e până în Borșa și ne‑a asi­gu­rat că în pa­tru­zeci de mi­nute sun­tem acolo. Mi s‑a pă­rut un pic cam pu­țin, dar mi-am zis că poate nu am eu per­cep­ția co­rectă a dis­tan­țe­lor. Pen­tru că pro­mi­siu­nea ci­vi­li­za­ției era așa de apro­pi­ată am re­nun­țat la ideea de a campa acolo și ne-am con­ti­nuat dru­mul. Zece ki­lo­me­tri mai de­parte și două cea­suri ju­mă­tate mai târ­ziu ne-am dat seama că in­di­vi­dul vo­ise să scape de noi, neplăcându‑i pro­ba­bil ideea unui cort în pre­a­jma stâ­nei. De ce, nu vă pot spune…

Dru­mul până în Borșa a fost unul din­tre cele mai chi­nu­i­toare pe care le-am stră­bă­tut vreo­dată. Am tra­ver­sat por­țiuni cu no­roaie, apoi por­țiuni cu pia­tră care-ți mă­ci­nau pi­cioa­rele, am măr­șă­luit pe curba de nivel, ur­când vreo două mu­chii de deal, îna­inte de co­bo­rârea fi­nală spre oraș, apoi am stră­bă­tut mean­drele largi ale unui drum de ma­ca­dam care șer­puia prin­tre pro­pri­e­tă­țile bor­șe­ni­lor, lun­gind parcă la in­fi­nit dis­tanța până la as­falt, acolo unde spe­ram să gă­sim o po­si­bi­li­tate de trans­port auto până la pen­siune. Pe lângă noi tre­ceau din când în când ma­șini de te­ren sau ATV-uri, unul con­dus de un co­pil care nu cred că avea mai mult de zece ani. Până la urmă tot bel­gia­nul nos­tru, Kris, ne‑a re­cu­pe­rat cu mi­cro­bu­zul, du­cându-ne în pa­ra­di­sul unei ca­mere cu duș și pat.

Seara am încheiat‑o cu mân­care din trai­stele noas­tre — ne ră­mă­sese des­tulă — și cu bere de la o pră­vă­lie din apro­pri­ere. Voia bună a re­ve­nit iute și am ui­tat de gre­u­tă­țile zi­lei, con­sta­tând cu to­ții că Rodna ne‑a ofe­rit o ex­pe­riență com­pletă, de la ex­taz la dis­pe­rare, de la soare stră­lu­ci­tor la ploaie, de la pia­tră la no­roaie, de la ceață de ne­pă­truns la pri­ve­liști ulu­i­toare. Și, până la urmă, nu asta că­u­tăm când ur­căm că­ră­rile muntelui?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.