/ Munții Căpățânii / România

Peste co­li­nele Dră­gă­șa­ni­lor a bă­tut un vânt rece de toamnă, ri­di­când în pa­lele lui ru­gina vi­i­lor coapte și vreo câ­teva frunze gal­bene. Le‑a pur­tat apoi peste de­a­luri și văi, că­tre mi­a­ză­noapte, dar când să treacă mun­ții, cre­asta pie­troasă a Bu­i­lei i‑a ră­să­rit în cale, furându‑i pra­ful ară­miu și așternându‑l peste fagi. N‑a fost de ajuns pen­tru toată pă­du­rea, căci nici vân­tul nu era chiar așa de vo­i­nic și nici ru­gina în­des­tu­lă­toare — doar ici și colo o pu­dră gal­ben-ro­și­a­tică a co­lo­rat frun­zele incă verzi.

* * *

Di­mi­neața, de la poa­lele Bu­i­lei, cul­mea se ză­rea abruptă și pie­troasă. Oile co­bo­râ­seră cu vreo două săp­tămâni mai de­vreme, semn că sus se în­tomnase deja. Ur­cam pen­tru prima oară pe po­te­cile Bu­i­lei, șase mun­țo­mani dor­nici de în­tâl­ni­rea cu toamna. Tra­seul a în­ce­put de sub po­iana Scă­ri­șoara — până acolo am ajuns cu ma­și­nile pe un drum fo­res­tier des­tul de bun — și a con­ti­nuat cu o suc­ce­siune de ur­cu­șuri line și scurte co­bo­râri pe sub poala stân­ci­lor, prin pă­du­rea de fag. Am ur­cat trep­tat până la Po­iana lui Bulz, de unde am apu­cat piep­tiș di­rect spre cur­mă­tura Bu­i­lei, prin­tre pie­trele mun­te­lui. Nu‑s multe de spus des­pre ur­cuș, ră­su­fla­rea îți mai re­vine abia sus în cre­astă. Dar aju­nși acolo, răs­plata e pe mă­sura efor­tu­lui căci pa­no­rama care se des­chide de am­bele părți ale cres­tei e mi­nu­nată.

Am fă­cut un scurt po­pas la re­fu­giu — aflat într‑o stare foarte bună — pri­lej de câ­teva fo­to­gra­fii și de a ne re­face ener­gia cu un ba­ton dulce, apoi am con­ti­nuat dru­mul spre nord, că­tre vâr­ful Buila. Mo­li­zii care îm­bracă mar­gi­nea cur­mă­tu­rii ne-au în­so­țit doar pu­țin timp, apoi po­teca a ie­șit în go­lul pla­to­u­lui în­cli­nat care se în­tinde pe toată lun­gi­mea cres­tei. Spre nord-vest mun­tele se pră­bu­șește spre de­a­lu­rile din spate în abrup­turi spec­ta­cu­loase, pe unde își fac ve­a­cul cio­poare de ca­pre ne­gre. Noi, mai pu­țin no­ro­coși, nu le-am ză­rit. Am mers că­tre nord-est, aproape de mu­chia abrup­tu­ri­lor, tre­când pe lângă vâr­ful Albu, prin șaua Ște­vi­oara și apoi pe vâr­ful Vân­tu­ra­rița Mare (1885 m). De‑a dreapta ne în­so­țea pa­no­rama de­a­lu­ri­lor din­spre sa­tele Cheia și Băr­bă­tești, de‑a stânga se ve­dea cul­mea nor­dică a mun­ți­lor Că­pă­țâ­nii, iar drept îna­inte, de­parte peste Olt, cre­asta abruptă a mun­te­lui Co­zia.

Soa­rele de sfâr­șit de sep­tem­brie a fost în­de­a­juns de ge­ne­ros cu noi, în­că­l­zindu-ne atât cât să avem o zi plă­cută. După po­pa­sul de prânz și o scurtă siestă, am por­nit la vale prin șaua Ște­vi­oara pe un tra­seu anun­țat ca în­cli­nat și pe­ri­cu­los. În­cli­nat a fost, căci am co­bo­rât 900 m al­ti­tu­dine în mai pu­țin de doi ki­lo­me­tri — ge­nun­chii și coap­sele au mun­cit din greu. Pe­ri­cu­los n‑aș zice, poate doar pen­tru că prin iarba mare și în­găl­be­nită a pă­șu­ni­lor mar­ca­jul cu punct al­bas­tru era ușor de pier­dut, iar ris­cul de a co­borî în vreo vă­gă­ună de munte era des­tul de mare. Am gă­sit to­tuși ca­lea cea bună și am ajuns în vreo două cea­suri la dru­mul fo­res­tier ce duce de la schi­tul Pa­ho­mie până aproape de mâ­năs­ti­rea Pă­trunsa. Am măr­șă­luit pe el mai bine de un ceas și apoi am con­ti­nuat pe o po­tecă până la mâ­năs­tire, unde tra­seul tra­ver­sează cur­tea și con­ti­nuă de par­tea cea­laltă, până la Po­iana lui Bulz. Acolo ne-am re­în­tâl­nit cu po­teca pe care ve­ni­sem și am ajuns îna­poi la po­iana Scă­ri­șoara, după 18 ki­lo­me­tri par­curși în zece ore și o di­fe­rență to­tală de nivel de 1400 de me­tri.

Am pri­vit îna­poi spre cul­mea lu­mi­nată din spate de soa­rele care apu­nea as­cuns de noi, vlă­gu­iți de ur­cu­șul pe pia­tră și de tra­ver­sa­rea coas­te­lor frămân­tate ale Bu­i­lei, dar în­cân­tați de ne­aș­tep­tata fru­mu­sețe a aces­tui munte neștiut.

* * *

Spre seară, vân­tul de toamnă s‑a ră­su­cit în­ciu­dat că mun­tele i‑a stat îm­po­trivă și‑a ple­cat îna­poi să strângă mai multă pu­tere. S‑a stre­cu­rat ușu­rel pe sub câ­țiva nori în­ro­șiți de apu­sul tim­pu­riu, căci nop­țile cad mai iute de la o vreme și s‑a scurs spre mi­a­zăzi, că­tre șe­suri. Are să se în­toarcă nu peste mult timp cu în­de­a­junsă ru­gină pen­tru tot mun­tele.

De­ta­lii teh­nice

  • În­treg ma­si­vul Buila este ușor de stră­bă­tut din punct de ve­dere al orien­tă­rii, fi­ind o culme dreaptă de la sud-vest că­tre nord-est. Afir­ma­ția este va­la­bilă dacă există vi­zi­bi­li­tate. Pe ceață s‑ar pu­tea ca lu­cru­rile să se com­plice mult, pen­tru că punc­tele de ur­care și co­bo­râre din munte sunt pu­ține, în rest abrup­tu­rile și pan­tele foarte mari fac im­po­si­bilă de­pla­sa­rea în si­gu­ranță. Pen­tru se­cu­ri­ta­tea voas­tră asi­gu­rați-vă că aveți un GPS func­țio­nal și gpx-urile ne­ce­sare.
  • Peste tot pe unde am mers am gă­sit pa­no­uri in­di­ca­toare la punc­tele de in­ter­sec­ție a tra­se­e­lor, în stare foarte bună, li­zi­bile, cu in­di­ca­ții de timp co­recte
  • Por­țiu­nea Po­iana Scă­ri­șoara — Po­iana lui Bulz — schi­tul Pă­trunsa: mar­caj punct gal­ben foarte vi­zi­bil, im­po­si­bil de pier­dut
  • Por­țiu­nea Po­iana lui Bulz — cur­mă­tura Bu­i­lei: mar­caj cruce al­bas­tră, des­tul de bun. În unele lo­curi po­teca nu mai e foarte clară (mai ales unde tra­ver­sează zone foarte pie­troase) și tre­buie aten­ție pen­tru a nu pierde fi­rul tra­se­u­lui. În par­tea de sus, aproape de cur­mă­tură nu se mai vede clar mar­ca­jul, dar di­rec­ția de mers e ușor de iden­ti­fi­cat.
  • Por­țiu­nea cur­mă­tura Bu­i­lei — vâr­ful Vân­tu­ra­rița Mare: mar­caj punct roșu, re­la­tiv bine fă­cut în prima por­țiune (până la vâr­ful Buila), apoi mai șters și mai greu de ob­ser­vat. Pla­toul Bu­i­lei e re­la­tiv sim­plu de stră­bă­tut, se merge pe lângă abrup­tu­rile nord-ves­tice, deci pe vi­zi­bi­li­tate bună nu sunt pro­bleme. Am ci­tit că por­țiu­nea asta e mai grea din punct de ve­dere teh­nic, dar nu am gă­sit nici un ar­gu­ment pen­tru a con­firma — e un tra­seu obiș­nuit de pla­tou al­pin.
  • Por­țiu­nea șaua Ște­vi­oara — stâna Ște­vi­oara — schi­tul Pa­ho­mie: mar­caj punct al­bas­tru, greu de ur­mă­rit în zona de pă­șune. De la stână în jos mar­ca­jul e pe ar­bori și e foarte vi­zi­bil, dar par­tea su­pe­ri­oară ne­ce­sită multă aten­ție căci pie­trele cu mar­caj nu sunt ușor vi­zi­bile.
  • Por­țiu­nea schi­tul Pa­ho­mie — schi­tul Pă­trunsa: mar­caj cruce ro­șie, foarte vi­zi­bil. Tra­seul ur­mează mai bine de ju­mă­tate din dis­tanță un drum fo­res­tier foarte bun ca­li­ta­tiv (s‑ar pu­tea cir­cula cu orice auto­mo­bil, nu știu dacă e per­mis ac­ce­sul însă) și pe această bu­cată mar­ca­jul e mai rar. Apoi po­teca care con­ti­nuă este des­tul de bine mar­cată.

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.