Di­mi­neața de sâm­bătă era ușor mohorâtă. Nu era frig, dar un strat jos de nori stă­tea peste în­treg ce­rul făcându‑l să pară apă­să­tor. Ple­cam că­tre munte, spre ul­tima tură a anu­lui ăsta, în Ciu­caș și spe­ram să avem vreme fru­moasă, după cum pro­mi­tea prog­noza me­teo. Am în­vă­țat însă de mult timp că nu tre­buie să ju­deci vre­mea de­cât atunci când ajungi pe munte — orice so­co­teală fă­cută de acasă e pur te­o­re­tică în pri­vința asta. Așa că ne-am por­nit la drum, trei mun­țo­mani dor­nici să vadă cum arată toamna de anul ăsta.

Am mers prin ceață pe autos­tradă, apoi pe sub ace­eași nori apă­să­tori, ki­lo­me­tru după ki­lo­me­tru. Șo­seaua lua al­ti­tu­dine, apro­pi­indu-ne de ei și pă­rea că va fi o zi de mers prin vată. Mă gân­deam că într-un fel așa era si fi­resc să se in­tâm­ple — tot anul ăsta, cu mici ex­cep­ții, am avut parte mă­car de câte un pic de ploi și ceață pe munte. Poate că ul­tima tură tre­buia să rămână în ton, să ri­meze cu ce­le­lalte. Și toc­mai când de­ve­neam aproape con­vins că așa va fi, când șo­seaua tre­cea pe lângă mâ­năs­ti­rea Su­zana, după o curbă mai largă am ie­șit la lu­mină. No­rii se opri­seră acolo, agă­țați în pi­cioa­rele mun­te­lui, iar în fața noas­tră se ri­dica în­so­rit Ciucașul.

Am ur­cat până la ca­bana Mun­tele Roșu și de acolo am por­nit pe tra­seu: vâr­ful Mun­tele Roșu, La Răs­cruce, vâr­ful Grop­șoa­rele, vâr­ful Ză­ganu, îna­poi până în șaua Grop­șoa­rele, ca­bana Ciu­caș și îna­poi la ca­bana Mun­tele Roșu prin pârâul Be­rii. Ni­mic spec­ta­cu­los în pri­vința tra­se­u­lui — nici lun­gi­mea, nici di­fe­rența de al­ti­tu­dine n‑au fost ie­șite din co­mun — l‑am par­curs la pas, fără grabă, cu pa­uze lungi pen­tru a ad­mira cu­lo­rile toam­nei. Sub un cer per­fect se­nin pă­du­rea de fo­ioase își etala nu­an­țele de roșu și gal­ben, îm­ple­tindu-se cu ver­dele ră­și­noa­se­lor și nu­an­țele de gri ale pie­trei. Ae­rul stă­tea si el ne­miș­cat, în­gă­du­ind soa­re­lui să în­că­l­zească mun­tele ca într‑o zi de vară. Că­tre sud o mare al­pină își afla ma­lu­rile la pi­cioa­rele Ciu­ca­șu­lui. Per­fec­țiu­nea în­vă­lu­ise muntele.

Am fă­cut un po­pas mai lung în șaua Ză­ganu — ne-am în­tins pen­tru ju­mă­tate de oră în iarba îna­ltă și gal­benă și ne-am lă­sat fu­rați câ­teva clipe de somn. Stând cu fața în iarbă sim­țeam mi­ro­sul de fâ­neață coaptă, în­cinsă de soa­rele amie­zii și pen­tru câ­teva mi­nute mi s‑a pă­rut că toamna s‑a răzgân­dit și s‑a în­tors din drum, lă­sând vara să mai ză­bo­vească. M‑am ri­di­cat apoi și fa­gii din vale, în­ro­șiți de bru­mele di­mi­ne­ți­lor, mi-au con­fir­mat că to­tul n‑a fost de­cât o ilu­zie tre­că­toare. Ame­ri­ca­nii au un nume spe­cial pen­tru zi­lele ca aceea pe care am trăit‑o în Ciu­caș: vara indiană.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Baciu Cristina

    Be­li­ciune!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.