/ Dobrogea / România

Nu cred că tre­buie să fii pes­car ca să te fas­ci­neze Delta. E ceva în tă­râ­mu­rile as­tea ale ape­lor care e de­o­po­trivă fas­ci­nant și în­spă­i­mân­tă­tor, ca și cum stu­ful ca­na­le­lor în­tor­to­che­ate te-ar chema cu glas mi­e­ros de undă adâncă să le cu­tre­ieri doar ca să te pi­ardă în ele și să nu te mai eli­be­reze nici­când. Une­ori vi­sez că merg cu o lotcă prin chiar inima ape­lor, de­parte de lume, acolo unde sunt doar pești și pă­sări, râu și cer și că mă în­torc după câ­teva zile flămân­zit de pământ și cu su­fle­tul îm­bi­bat de prea multă apă. Dar astea‑s doar în­chi­pu­iri.

De mers în Deltă însă mi-era dor. Și m‑am gân­dit că dacă nu pot ho­i­nări pe ape după cum mi-ar place, poate mă­car pot ho­i­nări cu două roți pe dru­mu­rile ni­si­poase. Am mai con­vins încă trei pri­e­teni să mi se ală­ture și am ple­cat, mirându‑i pe toți de ideea noas­tră: în Deltă pe bi­ci­cletă?!? De fapt nici mă­car nu e ni­mic ori­gi­nal, al­ții au fă­cut deja dru­mu­rile as­tea, așa că nu ne rămâ­nea de­cât să stră­ba­tem și noi atâ­ția ki­lo­me­tri câți ne vor duce șe­ile.

Și ne-am por­nit din Nu­făru, într‑o di­mi­neață se­nină, tre­când bra­țul Sfântu Ghe­or­ghe cu ba­cul și pe­da­lând apoi că­tre Par­ti­zani, Vul­turu și Gor­gova, unde ne-am oprit din lipsă de dru­muri după un par­curs de vreo 26 de km. De acolo mai de­parte nu se mai poate de­cât pe apă. Pa­sa­ge­rul ve­nit de la Tul­cea ne‑a stră­mu­tat cu tot cu bi­ci­clete la Sulina, ca să în­se­răm pe plajă și să în­nop­tăm la o pen­siune de pe strada 2, nu îna­inte de a în­cerca sto­rcea­gul de somn și sa­ra­mura de crap de la res­ta­u­ran­tul Ma­rea Nea­gră, stro­pite apoi cu șpriț de Fe­tească Re­gală de la Mă­cin. Dacă ajun­geți pe acolo nu ra­tați me­niul ăsta, dar mai ales sto­rcea­gul.

A doua zi am tre­cut Du­nă­rea cu o barcă mare și am por­nit că­tre pă­du­rea Le­tea, prin căt­u­nul Car­don și sa­tul C.A. Ro­setti — vreo 40 de km dus-în­tors. Eu am ajuns nu­mai până la ma­ga­zi­nul din cen­trul sa­tu­lui, căci bi­ci­cleta mea mi‑a fă­cut din nou fi­guri. Am ui­tat să spun că în prima zi, după prima sută de me­tri o pe­dală a că­zut și m‑am și vă­zut în­torcându-mă acasă cu coada în­tre pi­cioare și buza um­flată. Dar după altă sută de me­tri, în cur­tea unui trac­to­rist, să­lă­ș­luia un mi­ra­cu­los apa­rat de su­dură care a im­pro­vi­zat ceva ca pe­dala să țină. Iar eu am pu­tut con­ti­nua. Până la C.A. Ro­setti, unde cea­laltă pe­dală a ce­dat. Și acolo exista un apa­rat de su­dură care m‑a scos din ne­caz, însă din două în­cer­cări. Până am meș­te­rit cât de cât bi­ci­cleta pri­e­te­nii mei s‑au dus și s‑au în­tors de la pă­du­rea Le­tea, gă­sindu-mă din nou apt de drum.

Aproape de Sulina, în­torcându-ne, prima pe­dală a ce­dat din nou. Am gă­sit încă un apa­rat de su­dură, de data asta în Sulina și am fă­cut cea de‑a pa­tra re­pa­ra­ție a bi­ci­cle­tei. Ho­tă­rât lu­cru, nu aveam să ne dăm bă­tuți. Drept pen­tru care ne-am con­ti­nuat dru­mul spre Sfântu Ghe­or­ghe — încă vreo 35 de km — toți spe­rând ca cele două de­ver­soare de pe drum să poată fi tre­cute cu pi­cio­rul, iar eu spe­rând ca mul­ti­plele re­pa­ra­ții ale bi­ci­cle­tei mele să re­ziste până la des­ti­na­ție. Am­bele do­rințe ni s‑au îm­pli­nit.

Acuma cei care se pri­cep la bi­ci­clete o să se în­trebe cum naiba de s‑au rupt am­bele pe­dale. N‑aș prea vrea să in­tru în de­ta­lii care nu mă avan­ta­jează — să zi­cem doar că pe­da­lele au fost montate de ci­neva (nu spui cine, per­soană im­por­tantă, monșer!) care nu aflase că există o pe­dală de stânga și una de dreapta și că nu tre­buie în­cur­cate. Unde nu e cap e vai de pi­cioare, zice un pro­verb ro­mâ­nesc. Am ve­ri­fi­cat per­so­nal această pildă și vă pot con­firma că e doar par­țial ade­vă­rată: co­rect spus ar fi unde nu e cap e vai de fund. Pen­tru că dacă n‑ai atâta cap cât să pui pe­da­lele cum tre­buie, ele se rup și, chiar dacă le re­pari, rămân fra­gile, deci nu te poți ri­dica pe ele în pi­cioare. Iar dacă nu poți ri­dica pe ele, în­sem­nează că vei sta cu po­po­ne­țul pe șa chiar dacă treci peste gropi și pie­tre. Iar po­po­ne­țul — se știe — este o parte foarte de­li­cată a ana­to­miei umane, care are ten­dința de a te du­rea cam na­sol dacă‑l trân­tești într-una de ceva dur. Mo­rala: nici­o­dată să nu afir­mați că vă doare în cur dacă nu gân­diți. Pen­tru că doare na­sol.

Vorba e că am ajuns to­tuși la Sfântu Ghe­or­ghe, unde iar sto­rceag (dar de stu­rion) și nis­cai șa­lău pră­jit, udate cu bere. Și somn. Adânc. A doua zi dis de di­mi­neață ne-am suit pe pa­sa­ge­rul de Tul­cea și-am fă­cut cale în­toarsă. Ami­cii mei nu s‑au po­to­lit și au co­bo­rât la Ma­h­mu­dia ca să meargă până la Nu­făru pe bi­ci­clete — eu mi-am adus aminte ce pante pre­lung ur­că­toare sunt pe dru­mul ăla și m‑am gân­dit că unui fund pa­ra­dit și unor pe­dale aproape rupte le șade mai bine pe o navă de pa­sa­geri. Așa că ne-am re­u­nit la Tul­cea, ca să ple­căm îm­pre­ună spre casă.

Res­tul de­ta­li­i­lor e în poze.

 

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu