Nu cred că trebuie să fii pescar ca să te fascineze Delta. E ceva în tărâmurile astea ale apelor care e deopotrivă fascinant și înspăimântător, ca și cum stuful canalelor întortocheate te-ar chema cu glas mieros de undă adâncă să le cutreieri doar ca să te piardă în ele și să nu te mai elibereze nicicând. Uneori visez că merg cu o lotcă prin chiar inima apelor, departe de lume, acolo unde sunt doar pești și păsări, râu și cer și că mă întorc după câteva zile flămânzit de pământ și cu sufletul îmbibat de prea multă apă. Dar astea‑s doar închipuiri.
De mers în Deltă însă mi-era dor. Și m‑am gândit că dacă nu pot hoinări pe ape după cum mi-ar place, poate măcar pot hoinări cu două roți pe drumurile nisipoase. Am mai convins încă trei prieteni să mi se alăture și am plecat, mirându‑i pe toți de ideea noastră: în Deltă pe bicicletă?!? De fapt nici măcar nu e nimic original, alții au făcut deja drumurile astea, așa că nu ne rămânea decât să străbatem și noi atâția kilometri câți ne vor duce șeile.
Și ne-am pornit din Nufăru, într‑o dimineață senină, trecând brațul Sfântu Gheorghe cu bacul și pedalând apoi către Partizani, Vulturu și Gorgova, unde ne-am oprit din lipsă de drumuri după un parcurs de vreo 26 de km. De acolo mai departe nu se mai poate decât pe apă. Pasagerul venit de la Tulcea ne‑a strămutat cu tot cu biciclete la Sulina, ca să înserăm pe plajă și să înnoptăm la o pensiune de pe strada 2, nu înainte de a încerca storceagul de somn și saramura de crap de la restaurantul Marea Neagră, stropite apoi cu șpriț de Fetească Regală de la Măcin. Dacă ajungeți pe acolo nu ratați meniul ăsta, dar mai ales storceagul.
A doua zi am trecut Dunărea cu o barcă mare și am pornit către pădurea Letea, prin cătunul Cardon și satul C.A. Rosetti — vreo 40 de km dus-întors. Eu am ajuns numai până la magazinul din centrul satului, căci bicicleta mea mi‑a făcut din nou figuri. Am uitat să spun că în prima zi, după prima sută de metri o pedală a căzut și m‑am și văzut întorcându-mă acasă cu coada între picioare și buza umflată. Dar după altă sută de metri, în curtea unui tractorist, sălășluia un miraculos aparat de sudură care a improvizat ceva ca pedala să țină. Iar eu am putut continua. Până la C.A. Rosetti, unde cealaltă pedală a cedat. Și acolo exista un aparat de sudură care m‑a scos din necaz, însă din două încercări. Până am meșterit cât de cât bicicleta prietenii mei s‑au dus și s‑au întors de la pădurea Letea, găsindu-mă din nou apt de drum.
Aproape de Sulina, întorcându-ne, prima pedală a cedat din nou. Am găsit încă un aparat de sudură, de data asta în Sulina și am făcut cea de‑a patra reparație a bicicletei. Hotărât lucru, nu aveam să ne dăm bătuți. Drept pentru care ne-am continuat drumul spre Sfântu Gheorghe — încă vreo 35 de km — toți sperând ca cele două deversoare de pe drum să poată fi trecute cu piciorul, iar eu sperând ca multiplele reparații ale bicicletei mele să reziste până la destinație. Ambele dorințe ni s‑au împlinit.
Acuma cei care se pricep la biciclete o să se întrebe cum naiba de s‑au rupt ambele pedale. N‑aș prea vrea să intru în detalii care nu mă avantajează — să zicem doar că pedalele au fost montate de cineva (nu spui cine, persoană importantă, monșer!) care nu aflase că există o pedală de stânga și una de dreapta și că nu trebuie încurcate. Unde nu e cap e vai de picioare, zice un proverb românesc. Am verificat personal această pildă și vă pot confirma că e doar parțial adevărată: corect spus ar fi unde nu e cap e vai de fund. Pentru că dacă n‑ai atâta cap cât să pui pedalele cum trebuie, ele se rup și, chiar dacă le repari, rămân fragile, deci nu te poți ridica pe ele în picioare. Iar dacă nu poți ridica pe ele, însemnează că vei sta cu poponețul pe șa chiar dacă treci peste gropi și pietre. Iar poponețul — se știe — este o parte foarte delicată a anatomiei umane, care are tendința de a te durea cam nasol dacă‑l trântești într-una de ceva dur. Morala: niciodată să nu afirmați că vă doare în cur dacă nu gândiți. Pentru că doare nasol.
Vorba e că am ajuns totuși la Sfântu Gheorghe, unde iar storceag (dar de sturion) și niscai șalău prăjit, udate cu bere. Și somn. Adânc. A doua zi dis de dimineață ne-am suit pe pasagerul de Tulcea și-am făcut cale întoarsă. Amicii mei nu s‑au potolit și au coborât la Mahmudia ca să meargă până la Nufăru pe biciclete — eu mi-am adus aminte ce pante prelung urcătoare sunt pe drumul ăla și m‑am gândit că unui fund paradit și unor pedale aproape rupte le șade mai bine pe o navă de pasageri. Așa că ne-am reunit la Tulcea, ca să plecăm împreună spre casă.
Restul detaliilor e în poze.
Lasă un comentariu