/ Munții Cozia / România

Acum câ­țiva ani, mer­gând cu ma­șina spre Va­lea Ol­tu­lui, am re­mar­cat mun­ții Co­ziei în dreapta de­fi­le­u­lui Ol­tu­lui, chiar acolo unde va­lea se în­gus­tează. Mi s‑au pă­rut se­meți și îna­lți și mi-am în­chi­puit că tre­buie să se ri­dice până aproape de 2000 de me­tri al­ti­tu­dine după cum do­mi­nau pe­i­sa­jul. Am că­u­tat apoi in­for­ma­ții des­pre cel mai înalt vârf și cu mi­rare am aflat că nici mă­car 1700 de me­tri nu are. Cu toate as­tea im­pre­sia de abrupt a ră­mas și mi-am pro­mis că voi urca într‑o zi ca să văd cum se vede va­lea Ol­tu­lui de acolo.

Și acea zi a fost sâm­băta tre­cută. În pla­nu­rile ini­țiale tre­buia să fim vreo cinci sau chiar șase dru­meți, dar — așa cum se în­tâm­plă ade­sea — pe mă­sură ce te apro­pii de eve­ni­men­tul în sine, lista se mai scur­tează. În­tot­dea­una e ceva mai ur­gent în viață de­cât mun­ții. Doar când ești sus, pri­vind lu­mea de la înăl­ți­mea mă­re­ției lor pe care cu ge­ne­ro­zi­tate ți‑o îm­pru­mută tem­po­rar, în­țe­legi că toate‑s ne­im­por­tante amă­nu­nte pe care le-ai fi pu­tut amâna ori chiar uita.

Așa­dar am ră­mas trei. Dar ho­tă­râți cât șase. Am în­ce­put ur­cu­șul din cur­tea mâ­năs­ti­rii Turnu, pe la­tura ves­tică a Co­ziei, ur­mând banda ro­șie până la șaua La Tro­iță, apoi banda al­bas­tră că­tre mâ­năs­ti­rea Stâ­ni­șoara, Col­țul lui Damas­chin și mu­chia Vlă­de­sei, pe sub vâr­ful Bu­lzu și Ciuha Mică, până la ca­bana Co­zia. La în­toar­cere am apu­cat banda ro­șie pe mu­chia Tur­neanu, co­bo­rând apoi pi­e­ziș spre sud pen­tru a re­veni în șaua La Tro­iță și îna­poi la mâ­năs­ti­rea Turnu, în­che­ind ast­fel un fel de bu­clă mare care a cu­prins în­treg muntele.

Mun­ții Co­zia sunt des­tul de aprigi. Ur­cu­șul a în­ce­put re­zo­na­bil și am ținut‑o așa o vreme, dar după ce treci de Stâ­ni­șoara panta se în­te­țește și apoi de­vine chiar as­pră prin­tre pie­tre mari, unde mai tre­buie să te și ajuți cu mâi­nile ca să răz­bești în sus. Dar răs­plata e pre­să­rată pe drum, în puncte de pa­no­ramă unde poți să cu­prinzi cu pri­vi­rea peste de­a­lu­rile vâl­cene — am fi vă­zut poate și mai de­parte de Că­li­mă­nești dacă n‑ar fi fost o zi pâ­cloasă, cu ori­zon­tul încețoșat.

Sus, la ca­bană, ne-am do­mo­lit se­tea cu o bere și foa­mea cu o ciorbă caldă, dar n‑am ză­bo­vit prea mult si am apu­cat pe mu­chia Tur­nea­nu­lui că­tre vale. Pe cât de aprig e la ur­care pe atât de iu­reș e la co­bo­râre. Po­teca merge în lun­gul cres­tei co­bo­rând lin și apoi, dintr‑o dată, o apucă pi­e­ziș la vale, pe li­nia de cea mai mare pantă. Mu­ș­chii coap­se­lor ce­dează trep­tat și poți să an­ti­ci­pezi deja fe­bra mus­cu­lară de a doua zi. Dar asta e, asta‑i Cozia!

Ce e spe­cial la mun­ții Co­zia? Pă­du­rea. Nu a tre­cut pe-acolo to­po­rul. Ar­bo­rii bă­trâni zac că­zuți, pradă pen­tru in­secte și ciu­perci. Am vă­zut ci­reș de vreo 80 cm di­a­me­tru și ulmi uri­ași de aproape 140 cm, cei mai mari pe care i‑am vă­zut vreo­dată. Pă­du­rea dă mun­te­lui o mie de fețe, își schimbă în mod in­te­re­sant com­po­zi­ția în func­ție de ver­san­tul pe care se află: am vă­zut ames­te­curi de pin cu fo­ioase pe stân­că­ri­ile su­dice, mes­te­ceni cres­cuți din cră­pă­tu­rile pie­trei, fă­gete cu ar­țari și ci­reși în lo­cu­rile mai um­broase, dar și go­run cu ulm pe vă­ile ex­puse la lu­mină. E spec­ta­cu­los și in­te­re­sant, poate mai in­te­re­sant pen­tru cei că­rora bo­ta­nica și den­dro­lo­gia nu le sunt străine.

Și mai e ceva: peste tot se văd fe­lu­rite in­scrip­ții scri­je­lite cu bri­cea­gul pe scoarța co­pa­ci­lor, mai ales a fa­gi­lor bă­trâni. Di­verși in­di­vizi și-au scris nu­mele dim­pre­ună cu data mi­nu­na­tei is­prăvi. Cu­pluri care se iu­beau epo­peic și-au imor­ta­li­zat amo­rul pe câte un ar­bore. Un al­tul și‑a exhi­bat ob­se­si­ile fa­lice pe foarte mulți ar­bori, ne­u­i­tând să-și ada­uge de fi­e­care dată și nu­mele de ar­tist: Nicu Cio­banu. Te uiți la acest nesfâr­șit șir de in­scrip­ții și în­cerci să pri­cepi ce au vrut să ob­țină oa­me­nii ăș­tia care au pe­tre­cut mi­nute în­tregi sculp­tând scoarța dură a fa­gi­lor. Un soi de imor­ta­li­zare? Li s‑a pă­rut că e o formă ar­tis­tică de a se re­pre­zenta? Nu știu. E doar trist că, cu atâ­tea lu­cruri mi­nu­nate de vă­zut în ju­rul lor, unii nu re­u­șesc să vadă lu­mea care îi în­con­joară și fru­mu­se­țea ei, or­biți de exa­ge­ra­tul lor ego.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.