O vorbă ve­che zice că la po­mul lă­u­dat să nu te duci cu sa­cul. Am pro­bat de ne­nu­mă­rate ori ade­vă­rul aces­tei în­vă­ță­turi, dar e ceva în na­tura umană care te îm­pinge de fi­e­care dată să crezi că ție îți este dat să fii ex­cep­ția, că pen­tru tine po­mul lă­u­dat își va re­vărsa roa­dele. Și te duci la el cu în­cre­dere și nai­vi­tate, aș­tep­tând să te ui­mească cu o re­văr­sare de da­ruri. Po­mii cu ade­vă­rat lă­u­dați sunt însă rari.

Cam așa a fost și cu Va­lea lui Stan, sin­gu­rul tra­seu mar­cat pe care l‑am gă­sit cât de cât do­cu­men­tat în mun­ții Frun­ții. Am cu­tre­ie­rat in­ter­ne­tul în lung și lat să gă­sesc hărți mai de­ta­li­ate ale aces­tor munți, cu gân­dul că ar tre­bui să fie mă­car un tra­seu că­tre vreun vârf mai în­sem­nat, dar în afară de această vale ni­mic alt­ceva n‑a fost de gă­sit. Însă ceea ce se po­ves­tea des­pre che­ile aces­tui pârâu pă­rea să me­rite efor­tul — tra­ver­sări di­fi­cile peste apă, câ­teva că­ță­rări mai di­fi­cile, pe­i­saje spec­ta­cu­loase. Toți cei ce po­ves­teau că au fost pe acolo dă­deau sfa­turi des­pre tra­seu, unde să fii atent și la ce să te aș­tepți. Mi-am zis că are să fie memorabil.

Ba chiar mi s‑a pă­rut că doar acest tra­seu n‑ar fi în­de­a­juns pen­tru avân­tul unor mun­țo­mani pre­cum sunt eu și pri­e­te­nii mei, așa că am stu­diat nițel po­si­bi­li­tă­țile de a con­ti­nua dru­mul că­tre cel mai înalt vârf al mun­ți­lor Frun­ții — vâr­ful Mun­ți­șor, 1534 me­tri al­ti­tu­dine. În te­o­rie nu pă­rea foarte com­pli­cat, ar fi tre­buit doar să con­ti­nuăm dru­mul în lun­gul pârâu­lui, din­colo de punc­tul unde tra­seul mar­cat se re­tră­gea spre la­cul Vi­draru și să ur­căm vreo 5–600 de me­tri al­ti­tu­dine, adică vreo două cea­suri de trudă. În sa­cul meu de aș­tep­tări cu care ple­cam că­tre lă­u­data vale a lui Stan ar fi în­că­put tot Făgărașul.

În pri­mul ac de păr al Trans­fă­gă­ră­șa­nu­lui, acolo unde în­cepe dru­mul că­tre aceste chei, erau deja vreo zece ma­șini par­cate, semn că po­pu­la­ri­ta­tea tra­se­u­lui de­pă­șise deja ceea ce ci­ti­sem eu pe net. Nu mi s‑a pă­rut o veste foarte bună — de obi­cei când aglo­me­ra­ția crește, pro­por­țio­nală cu ea e și lipsa de ci­vi­li­za­ție. Nu pu­team de­cât să mer­gem mai de­parte și să ve­dem cu ochii noș­tri cine sunt acei ma­ti­nali dru­meți ai mun­te­lui. Pe când ne pre­gă­team de ple­care, ve­ri­fi­când ruc­sa­cu­rile și le­gând bine și­re­tu­rile bo­can­ci­lor, o ma­șină de la jan­dar­me­rie s‑a oprit să ne sfă­tu­iască să nu lă­săm ni­mic la ve­dere în ma­șină pen­tru că în zonă bân­tuie hoți. A doua zi, pe Fa­ce­book, un tâ­năr po­ves­tea că exact în ziua când am fost și noi pe vale li s‑au fu­rat cor­tu­rile in­sta­late și ruc­sa­cu­rile din ele, în timp ce ei fă­ceau tra­seul văii — se pare că lo­cul de­vine un pa­ra­dis al hoților.

Tra­seul a în­ce­put bine, pârâul era foarte scă­zut ca nivel al apei, semn că nu vom avea di­fi­cul­tăți de a tra­versa în­treg ca­nio­nul. Apoi am în­ce­put să ve­dem no­ile ame­na­jări: scări me­ta­lice ur­cau por­țiu­nile mai di­fi­cile de pia­tră, ușu­rând ex­trem de mult par­cur­ge­rea tra­se­u­lui. Buș­te­nii cio­pliți în scară nu mai exis­tau, scara în cum­pănă pe care o vă­zu­sem în fo­to­gra­fii era în­lo­cu­ită cu o pa­sa­relă me­ta­lică so­lidă, scoabe me­ta­lice fi­xate în stâncă creau scurte tra­see de via fer­rata care te aju­tau să tra­ver­sezi pe­re­ții drepți de dea­su­pra apei. Lă­u­da­bil, nu‑i vorbă, dar ex­trem de ame­na­jat, până la li­mita la care nu prea mai era nici un fior de aven­tură, doar sen­ti­men­tul că tre­buie să fii atent și să fo­lo­sești co­rect do­tă­rile traseului.

Lume multă se în­ghe­suia de‑a lun­gul văii. Care cu echi­pare co­res­pun­ză­toare, care în șlapi și te­niși, cu că­țel și pur­cel, por­ni­seră toți să tra­ver­seze che­ile văii lui Stan, aduși de zvo­nul cum că ar fi foarte fru­mos. La fi­e­care scară me­ta­lică pe care se urca, fi­e­care grup de câ­teva per­soane se oprea să se po­zeze ar­tis­tic, blo­când pen­tru câ­teva mi­nute cir­cu­la­ția pe tra­seu și silindu‑i pe cei­lalți să aș­tepte. Aveai sen­ti­men­tul că te afli în cen­trul vechi al Bu­cu­rești­u­lui, într‑o sâm­bătă seara foarte aglo­me­rată, nici­de­cum pe munte. Ori mie — nu știu al­tora — pe lângă pe­i­saje, aer cu­rat, efor­tul să­nă­tos și sa­tis­fac­ția re­u­și­tei, îmi place să merg pe munte și pen­tru că scap de în­ghe­su­iala ur­bană a mul­ți­mii care fo­j­găie pre­cum gân­da­cii. Știu, fi­e­care are drep­tul să meargă unde vrea, să cir­cule și așa mai de­parte, dar — dra­gii mei — sun­teți prea mulți pe o su­pra­față prea mică! Mă­car la munte aș vrea să scap de den­si­ta­tea asta nebună.

De aia am niște re­ti­cențe te­ri­bile când vine vorba de Bu­cegi, de pildă. Mun­tele ăsta — alt­min­teri foarte fru­mos — a ajuns un soi de bu­le­vard și pro­ba­bil că acum e și mai și, după ce s‑a as­fal­tat până sus. Când te uiți unde a mers lu­mea pe munte există trei des­ti­na­ții care în­su­mează 90% din toate dru­me­ți­ile unei săp­tămâni: Bu­cegi, Ciu­caș și Pia­tra Cra­i­u­lui. Oa­meni buni, există și alți munți foarte fru­moși, nu‑i mu­sai să ne în­ghe­suim doar pe câ­țiva din­tre ei!

La ca­pă­tul tra­se­u­lui pe Va­lea lui Stan ne-am re­gă­sit încă dor­nici de mers, așa că am aban­do­nat po­teca mar­cată care se abă­tea că­tre dreapta și am por­nit îna­inte, în lun­gul fi­ru­lui apei. Che­ile se în­dul­cesc în amonte, dar ver­san­ții la­te­rali rămân abrupți, chiar dacă îm­pă­du­riți. Cum nu e nici o po­tecă, să mergi pe mar­gi­nea apei e des­tul de greu, pen­tru că tre­buie să tra­ver­sezi con­ti­nuu pâl­curi de mo­lid tâ­năr pline de cren­gile us­cate din par­tea de jos, să sari peste ar­bo­rii că­zuți, să urci și co­bori panta as­pră. Prin­tre pie­trele al­biei e mai sim­plu în­tru­câ­tva, deși sunt foarte lu­ne­coase și in­sta­bile, for­țându-te la exer­ci­ții de echi­li­bris­tică și sal­turi ris­cante de pe un bo­lo­van pe al­tul. Dacă apa n‑ar fi fost atât de mică pro­ba­bil am fi fă­cut iute cale în­toarsă, în­vinși de inac­ce­si­bi­li­ta­tea zonei.

Așa însă, ne-am in­si­nuat cu mult efort și cu vi­teza mel­cu­lui pe fi­rul apei, spe­rând ca după fi­e­care cot să dăm de vreo po­tecă sau de o lăr­gire a văii care să ne ușu­reze dru­mul. Pe OSM se ve­dea un drum fo­res­tier în stânga noas­tră, un­deva pe coasta ver­san­tu­lui și, după mai multe ezi­tări, ne-am ho­tă­rât să ur­căm piep­tiș că­tre el. A fost un fel de mers în pa­tru labe pe o pantă in­fer­nală, prin­tre ar­bori că­zuți, ier­buri îna­lte și rugi de mur — o sută de me­tri al­ti­tu­dine câști­gați în o sută de me­tri par­curși. Când am dat de drum ni s‑a pă­rut o bi­ne­cu­vân­tare și de­ci­zia de a‑l urma că­tre lac, pen­tru a în­cheia tura n‑a fost greu de luat. Mun­ții Frun­ții n‑aveau să fie mai pri­mi­tori de atât.

Plim­ba­rea de voie pe drum ne‑a pur­tat apoi printr‑o po­iană foarte largă, la fun­dul Văii lui Stan, de unde am pu­tut ve­dea îna­poi vâr­ful Mun­ți­șor, cel pe care îl vro­iam cu­ce­rit. Mai era foarte mult de ur­cat în con­di­ții de pantă abruptă și fără po­tecă, pro­ba­bil ore în­tregi de chin ca să răz­ba­tem până sus, pe un pisc aco­pe­rit de pă­dure de pe care nu am fi vă­zut ni­mic în jur. De­ci­zia de a re­nunța se vă­dea a fi fost cea corectă.

Nu ne‑a pă­rut rău de tra­seul ales. Prima parte a fost spec­ta­cu­loasă ca pe­i­saj, a doua ca efort, pre­să­rată cu mici in­vo­lun­tare cas­ca­do­rii amu­zante, cum ar fi că­zu­tul cu fun­dul în apa pârâu­lui. Ne-am amu­zat, am în­ju­rat, ne-am udat, ne-am us­cat și până la urmă am ie­șit la li­man dintr‑o tură care n‑a se­mă­nat cu nici o alta.