O vorbă veche zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am probat de nenumărate ori adevărul acestei învățături, dar e ceva în natura umană care te împinge de fiecare dată să crezi că ție îți este dat să fii excepția, că pentru tine pomul lăudat își va revărsa roadele. Și te duci la el cu încredere și naivitate, așteptând să te uimească cu o revărsare de daruri. Pomii cu adevărat lăudați sunt însă rari.
Cam așa a fost și cu Valea lui Stan, singurul traseu marcat pe care l‑am găsit cât de cât documentat în munții Frunții. Am cutreierat internetul în lung și lat să găsesc hărți mai detaliate ale acestor munți, cu gândul că ar trebui să fie măcar un traseu către vreun vârf mai însemnat, dar în afară de această vale nimic altceva n‑a fost de găsit. Însă ceea ce se povestea despre cheile acestui pârâu părea să merite efortul — traversări dificile peste apă, câteva cățărări mai dificile, peisaje spectaculoase. Toți cei ce povesteau că au fost pe acolo dădeau sfaturi despre traseu, unde să fii atent și la ce să te aștepți. Mi-am zis că are să fie memorabil.
Ba chiar mi s‑a părut că doar acest traseu n‑ar fi îndeajuns pentru avântul unor munțomani precum sunt eu și prietenii mei, așa că am studiat nițel posibilitățile de a continua drumul către cel mai înalt vârf al munților Frunții — vârful Munțișor, 1534 metri altitudine. În teorie nu părea foarte complicat, ar fi trebuit doar să continuăm drumul în lungul pârâului, dincolo de punctul unde traseul marcat se retrăgea spre lacul Vidraru și să urcăm vreo 5–600 de metri altitudine, adică vreo două ceasuri de trudă. În sacul meu de așteptări cu care plecam către lăudata vale a lui Stan ar fi încăput tot Făgărașul.
În primul ac de păr al Transfăgărășanului, acolo unde începe drumul către aceste chei, erau deja vreo zece mașini parcate, semn că popularitatea traseului depășise deja ceea ce citisem eu pe net. Nu mi s‑a părut o veste foarte bună — de obicei când aglomerația crește, proporțională cu ea e și lipsa de civilizație. Nu puteam decât să mergem mai departe și să vedem cu ochii noștri cine sunt acei matinali drumeți ai muntelui. Pe când ne pregăteam de plecare, verificând rucsacurile și legând bine șireturile bocancilor, o mașină de la jandarmerie s‑a oprit să ne sfătuiască să nu lăsăm nimic la vedere în mașină pentru că în zonă bântuie hoți. A doua zi, pe Facebook, un tânăr povestea că exact în ziua când am fost și noi pe vale li s‑au furat corturile instalate și rucsacurile din ele, în timp ce ei făceau traseul văii — se pare că locul devine un paradis al hoților.
Traseul a început bine, pârâul era foarte scăzut ca nivel al apei, semn că nu vom avea dificultăți de a traversa întreg canionul. Apoi am început să vedem noile amenajări: scări metalice urcau porțiunile mai dificile de piatră, ușurând extrem de mult parcurgerea traseului. Buștenii ciopliți în scară nu mai existau, scara în cumpănă pe care o văzusem în fotografii era înlocuită cu o pasarelă metalică solidă, scoabe metalice fixate în stâncă creau scurte trasee de via ferrata care te ajutau să traversezi pereții drepți de deasupra apei. Lăudabil, nu‑i vorbă, dar extrem de amenajat, până la limita la care nu prea mai era nici un fior de aventură, doar sentimentul că trebuie să fii atent și să folosești corect dotările traseului.
Lume multă se înghesuia de‑a lungul văii. Care cu echipare corespunzătoare, care în șlapi și teniși, cu cățel și purcel, porniseră toți să traverseze cheile văii lui Stan, aduși de zvonul cum că ar fi foarte frumos. La fiecare scară metalică pe care se urca, fiecare grup de câteva persoane se oprea să se pozeze artistic, blocând pentru câteva minute circulația pe traseu și silindu‑i pe ceilalți să aștepte. Aveai sentimentul că te afli în centrul vechi al Bucureștiului, într‑o sâmbătă seara foarte aglomerată, nicidecum pe munte. Ori mie — nu știu altora — pe lângă peisaje, aer curat, efortul sănătos și satisfacția reușitei, îmi place să merg pe munte și pentru că scap de înghesuiala urbană a mulțimii care fojgăie precum gândacii. Știu, fiecare are dreptul să meargă unde vrea, să circule și așa mai departe, dar — dragii mei — sunteți prea mulți pe o suprafață prea mică! Măcar la munte aș vrea să scap de densitatea asta nebună.
De aia am niște reticențe teribile când vine vorba de Bucegi, de pildă. Muntele ăsta — altminteri foarte frumos — a ajuns un soi de bulevard și probabil că acum e și mai și, după ce s‑a asfaltat până sus. Când te uiți unde a mers lumea pe munte există trei destinații care însumează 90% din toate drumețiile unei săptămâni: Bucegi, Ciucaș și Piatra Craiului. Oameni buni, există și alți munți foarte frumoși, nu‑i musai să ne înghesuim doar pe câțiva dintre ei!
La capătul traseului pe Valea lui Stan ne-am regăsit încă dornici de mers, așa că am abandonat poteca marcată care se abătea către dreapta și am pornit înainte, în lungul firului apei. Cheile se îndulcesc în amonte, dar versanții laterali rămân abrupți, chiar dacă împăduriți. Cum nu e nici o potecă, să mergi pe marginea apei e destul de greu, pentru că trebuie să traversezi continuu pâlcuri de molid tânăr pline de crengile uscate din partea de jos, să sari peste arborii căzuți, să urci și cobori panta aspră. Printre pietrele albiei e mai simplu întrucâtva, deși sunt foarte lunecoase și instabile, forțându-te la exerciții de echilibristică și salturi riscante de pe un bolovan pe altul. Dacă apa n‑ar fi fost atât de mică probabil am fi făcut iute cale întoarsă, învinși de inaccesibilitatea zonei.
Așa însă, ne-am insinuat cu mult efort și cu viteza melcului pe firul apei, sperând ca după fiecare cot să dăm de vreo potecă sau de o lărgire a văii care să ne ușureze drumul. Pe OSM se vedea un drum forestier în stânga noastră, undeva pe coasta versantului și, după mai multe ezitări, ne-am hotărât să urcăm pieptiș către el. A fost un fel de mers în patru labe pe o pantă infernală, printre arbori căzuți, ierburi înalte și rugi de mur — o sută de metri altitudine câștigați în o sută de metri parcurși. Când am dat de drum ni s‑a părut o binecuvântare și decizia de a‑l urma către lac, pentru a încheia tura n‑a fost greu de luat. Munții Frunții n‑aveau să fie mai primitori de atât.
Plimbarea de voie pe drum ne‑a purtat apoi printr‑o poiană foarte largă, la fundul Văii lui Stan, de unde am putut vedea înapoi vârful Munțișor, cel pe care îl vroiam cucerit. Mai era foarte mult de urcat în condiții de pantă abruptă și fără potecă, probabil ore întregi de chin ca să răzbatem până sus, pe un pisc acoperit de pădure de pe care nu am fi văzut nimic în jur. Decizia de a renunța se vădea a fi fost cea corectă.
Nu ne‑a părut rău de traseul ales. Prima parte a fost spectaculoasă ca peisaj, a doua ca efort, presărată cu mici involuntare cascadorii amuzante, cum ar fi căzutul cu fundul în apa pârâului. Ne-am amuzat, am înjurat, ne-am udat, ne-am uscat și până la urmă am ieșit la liman dintr‑o tură care n‑a semănat cu nici o alta.
Lasă un comentariu