Astă iarnă, într‑o seară friguroasă de februarie, stăteam în fața calculatorului încercând să plănuiesc câteva destinații pentru turele din primăvara și vara ce urmau. Poate că era un fel de a mă iluziona că grăbesc venirea zilelor calde, habar n‑am, dar uneori găsesc bucurie în anticiparea viitoarelor drumeții, documentându-mă despre ce merită văzut și care trasee sunt mai promițătoare ca peisaj. Atunci am dat peste niște imagini cu Piatra Singuratică din munții Hășmaș și cabana de la poalele ei, iar frumusețea locului m‑a îndemnat să o trec îndată pe lista de ture a anului 2015.
Și i‑a venit rândul la sfârșit de iunie când, împreună cu alți trei prieteni, ne-am pornit către Harghita să află care este culmea secuimii. Căci Hășmașul este așezat drept în mijlocul comunităților secuiești, flancând dinspre răsărit depresiunea Ciucului. Drumul până acolo a durat mai puțin decât am crezut, doar patru ceasuri și jumătate, călăuziți de Waze, despre care se cuvine să spun câteva cuvinte bune aici pentru că de mai multe ori m‑a dus la destinație cu precizie, exact în timpul estimat, prevenindu-mă de radare și alte pericole. Mai greu a fost să găsim pensiunea Karpatia din Sândominic, căci marker-ul de pe Google ne‑a trimis pe o uliță noroioasă, la vreo trei kilometri de adevărata locație a pensiunii. Am încercat să cerem ajutor și după vreo două încercări — limba română nu e chiar populară pe acolo 🙂 — am ajuns la destinație.
N‑a fost chiar simplu să găsesc calea cea mai lesnicioasă de a planifica tura prin Hășmaș, căci nu prea există variante pentru o buclă de o zi care să te întoarcă acolo unde ai lăsat mașina și să și parcurgă punctele cele mai frumoase ale masivului. După multe încercări am ajuns totuși la o soluție interesantă: am lăsat mașina în Sândominic, la intersecția unde pornește spre dreapta drumul către Bălan, iar de acolo am luat un autobuz care venea de la Brașov și mergea la Rădăuți trecând prin pasul Pângărați, acolo unde am coborât pentru a începe traseul. Puteam astfel să mergem înapoi spre sud, în lungul crestei, prin poiana Medieș, pe la Piatra Lunaș, să urcăm la Poiana Albă și apoi pe vârful Hășmașul Mare, iar apoi să coborâm puțin până la Piatra Singuratică.
Hășmașul are un farmec incontestabil. Văile largi care coboară către nord-est, unde muntele se sugrumă brusc în cheile Bicazului, sunt spectaculoase și adesea flancate de stâncării care străjuiesc peisajul, ieșind neașteptate din mijlocul pădurii de molid. Stânile sunt mai rare, căci sunt limitate de existența parcului național și sunt amplasate mai jos de creastă. Poieni mari și întinse ca niște plaiuri domolesc pasul drumeților, odihnindu‑i după urcușuri și prilejuindu-le panorame generoase către munții dimprejur. Orientarea e destul de facilă dacă ai studiat puțin înainte harta locurilor.
O vorbă bună despre refugiul din Poiana Albă, nou construit și aflat într‑o stare foarte bună, chiar lângă un pârâu abundent, semn că nu prea seacă niciodată — un loc unde merită să vii să petreci vreo două zile în natură. Singurul lucru care m‑a întristat a fost că pe inscripția bilingvă — maghiară și română — niște “patrioți” înflăcărați au scrijelit cuvintele maghiare, încercând să le șteargă. Nu pot să pricep astfel de manifestări prostești, care îmi par inutile ațâțări ale vechilor conflicte dintre două naționalități care trebuie să coabiteze pe aceleași pământuri. De ce să deschizi mereu rănile trecutului, ca și cum n‑ai vrea să se vindece niciodată? Cu ce te pot amenința niște cuvinte maghiare puse pe un refugiu?
De pe Hășmașul Mare am putut cuprinde cu privirea întreg masivul și am zărit spre nord impunătorul Ceahlău, care se remarcă prin înălțime la orizont. Versanții către apus, spre izvoarele Oltului și Mureșului, sunt mai abrupți și mai stâncoși, dând Hășmașului o imagine spectaculoasă. Am coborât puțin până la Piatra Singuratică, unde nu am ratat ocazia de a escalada unul din turnuri pe un traseu mai ușor, pentru nespecialiști. Panorama de pe Piatră e minunată, dar pentru mine a fost și un pic înfricoșătoare, căci spațiul de sus e destul de mic și senzația de prăpastie îmi cam tăia genunchii și respirația. Un lucru e cert: nu sunt un amator de înălțimi amețitoare.
Am încheiat tura coborând în Bălan, un fost oraș minier, o insulă de români într‑o mare de secuime — probabil aduși de prin diverse colțuri ale României de către regimul comunist, ca să lucreze la mină. Minele s‑au închis și nu prea știu cu ce ce se ocupă locuitorii acum, dar nu păreau din cale afară de prosperi. Am găsit o ocazie care să mă ducă cei zece kilometri până la Sândominic, de unde am luat mașina și am recuperat prietenii ce rămăseseră în Bălan să mă aștepte. Iar seara s‑a încheiat la aceeași pensiune Karpatia, cu oameni foarte ospitalieri în ciuda dificultăților cu limba română, cu gulaș și o excelentă bere de Ciuc produsă artizanal în Sânsimion (Csiki Sör). Culmea secuimii nu ne‑a dezamăgit.
8:07
păi cu Ponta stimabile?(ăla din stânga ta) ☺