/ Munții Siriu / România

Pen­tru mine mun­ții Bu­ză­u­lui au ră­mas o mică enigmă până acum, deși oca­zii de a o des­ci­fra au mai fost în urmă cu mulți ani, însă se vede treaba că fi­e­care mis­ter se dez­vă­luie la tim­pul său. Și poate dacă Pen­te­leul îmi pă­rea mai fa­mi­liar, mă­car da­to­rită ce­le­brei brânze în­che­gate la stâ­nile sale, Si­riul era im­po­si­bil de pla­sat cu pre­ci­zie pe harta ima­gi­na­ției mele. Ha­bar n‑aveam pe unde ar fi vâr­fu­rile sale și cum arată ele, nici mă­car din vreo poză oa­re­care. Nu de­mult am dat peste o scurtă des­cri­ere a unei dru­me­ții până la La­cul Vul­tu­ri­lor, chiar în inima Si­ri­u­lui și am fost plă­cut im­pre­sio­nat de ima­gi­nile care în­so­țeau po­ves­tea. Așa că mi-am zis că poate a ve­nit vre­mea să văd cu ochii mei de unde își iau zbo­rul vul­tu­rii.

Va­lea Bu­ză­u­lui, pe care am ur­cat într‑o sâm­bătă di­mi­neață îm­pre­ună cu doi pri­e­teni, e mai lungă de­cât mi‑o în­chi­pu­iam eu. Nu știu de ce mi s‑a pă­rut în­tot­dea­una că din­colo de ba­ra­jul Si­ri­u­lui nu mai e mult drum și se trece în par­tea cea­laltă, la În­tor­sura Bu­ză­u­lui, în Co­va­sna. Dar dacă aș fi gân­dit nițel mai mult, fap­tul că lo­ca­li­ta­tea poartă nu­mele râu­lui ar fi tre­buit să-mi dea de în­țe­les că se află tot pe par­tea es­tică a mun­te­lui. Așa­dar de la Ne­hoiu în sus mai e mult drum până când ur­cu­șul se sfâr­șește și se co­bo­ară spre Ar­deal.

Noi însă ne-am oprit pe la coada la­cu­lui de acu­mu­lare și am co­bo­rât pe un drum fo­res­tier că­tre al­bia Bu­ză­u­lui, apoi am tre­cut apa peste o punte auto sus­pen­dată (da, sen­za­ția este nițel ciu­dată să vezi că te le­geni cu ma­șină cu tot), până la ca­bana Va­lea Nea­gră, care e chiar acolo pe ma­lul râu­lui. Ne-am echi­pat ra­pid și am luat dru­mul că­tre cre­astă, pe bandă ro­șie.

Mar­ca­jul e ne­spe­rat de bun, în ciuda fap­tu­lui că po­teca nu pare prea bă­tută de dru­meți. Si­riul e to­tuși mai pu­țin cu­nos­cut. Am ur­cat și am ur­cat, nu foarte abrupt, până când am dat de un punct de ex­ploa­tare, iar de acolo lu­cru­rile s‑au schim­bat. Pen­tru că po­teca fu­sese in­tens fo­lo­sită pen­tru tra­sul lem­ne­lor cu TAF-ul și se trans­for­mase într‑o ve­ri­ta­bilă troacă de nă­mol moale și alu­ne­cos. Pe mar­gini nu era foarte mult loc de oco­lit, așa că ade­sea n‑am avut în­co­tro și am ac­cep­tat că dru­mul spre vul­turi trece une­ori și prin no­roi.

Atenți la oco­li­tul no­ro­i­u­lui, am și ră­tă­cit nițel tra­seul — no­roc cu un gpx pe care îl în­căr­ca­sem pe te­le­fon și care ne‑a în­tors îna­poi la mar­caj. Trep­tat no­ro­iul ne‑a slă­bit și am mai scă­pat de el, deși te­re­nul a ră­mas moale în multe lo­curi după plo­ile re­cente, pare-se des­tul de abu­n­dente. Po­teca urcă până în pla­iul Cra­s­nei, pe mu­chia din­tre doi aflu­enți ai Bu­ză­u­lui și apoi con­ti­nuă că­tre sud-vest, în lun­gul cres­tei, pe sub vâr­ful Si­riu pen­tru a ieși pe par­tea cea­laltă a mun­te­lui prin șaua Poarta Vân­tu­ri­lor. De-abia de acolo am avut prima oară o per­spec­tivă cu­prin­ză­toare a ma­si­vu­lui, cu toate vâr­fu­rile și cul­mile sale.

La­cul Vul­tu­ri­lor a fost un mi­nu­nat pri­lej de po­pas, cu apa rece a iz­vo­ru­lui său. Ne-am odih­nit pu­țin și am apu­cat în sus, spre vâr­ful Mă­lâia, ghi­dați de niște cio­bani pe hă­țașe de oi, căci nu există o po­tecă tu­ris­tică de la lac la vârf, sin­gura cale fi­ind de a ocoli vâr­ful și a‑l aborda din di­rec­ția opusă. N‑a fost foarte ve­sel, nici foarte ușor, dar până la urmă am răz­bit sus în vârf și ne-am bu­cu­rat de pa­no­rama de 360° a Car­pa­ți­lor: Pen­te­leul, de­a­lu­rile Bu­ză­u­lui, Tă­taru și Ciu­ca­șul.

Dar ne-am bu­cu­rat re­pede, căci din­spre est, pe Va­lea Bu­ză­u­lui se ve­dea o per­dea groasă de nori de ploaie care pă­rea să vină spre noi și am în­tins pa­sul ca să ajun­gem la adă­pos­tul pă­du­rii. Am co­bo­rât di­rect în Poarta Vân­tu­ri­lor, pi­cu­rați bi­ni­șor de o aripă a ploii care s‑a în­tins peste vâr­fu­rile Si­ri­u­lui. N‑a fost grav, doar că ie­nu­pe­rii și iarba s‑au cam udat și la fel și pan­ta­lo­nii — însă pen­tru asta avem echi­pa­ment de munte, ca să nu su­fe­rim în ast­fel de si­tu­a­ții.

Co­bo­rârea n‑a avut nici o is­to­rie, afară doar de stră­da­nia per­ma­nentă de a nu alu­neca pe no­roaie. Dar am că­zut de acord tus­trei dru­me­ții că Si­riul a me­ri­tat efor­tul de a‑l urca. Iar mie mi‑a ră­mas gân­dul la o tură mai lungă, de vreo două zile: Si­riu, Ta­bla Bu­ții, Ciu­caș. Într‑o zi…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu