/ Munții Parâng / România

Acum câ­țiva ani, când ur­cam pen­tru prima oară Tran­sal­pina cu ma­șina, m‑am oprit un­deva pe la pa­sul Ur­dele, în punc­tul cel mai înalt și am ad­mi­rat mun­ții Pa­rân­gu­lui. Atunci mi-am pro­mis că voi veni cân­dva să‑i urc, ten­tat de un­du­i­rile ma­ies­tu­oase ale cres­tei că­tre apus. Și uite că vara asta mi-am ți­nut pro­mi­siu­nea.

Am mai co­rupt încă pa­tru pri­e­teni la această tură de două zile, al că­rei plan a fost să ajun­gem până pe Pa­rân­gul Mare, să cam­păm în căl­da­rea Ro­și­ile sau chiar să co­bo­râm până la Re­fu­giul Agă­țat, iar a doua zi să ne în­toar­cem pe un tra­seu ne­mar­cat, tra­ver­sând în căl­da­rea Ghe­reșu și apoi ur­când pe la Șe­ză­toa­rea Ur­și­lor că­tre șaua Hu­luzu, pen­tru a co­borî de acolo în va­lea Lo­tru­lui unde Tran­sal­pina tra­ver­sează prima oară râul. Dar după cum veți ve­dea pla­nu­rile pe munte sunt fă­cute pen­tru a fi schim­bate…

Am por­nit deci din șaua Ur­dele, chiar de lângă in­di­ca­to­rul tra­se­u­lui bandă ro­șie, după ce du­se­sem o ma­șină mai la vale, acolo unde urma să co­bo­râm a doua zi. Ziua era foarte în­so­rită, fără nici un pic de nori, ceea ce pre­ves­tea o căl­dură ne­pri­e­te­noasă dru­me­țu­lui. Am ur­cat vâr­ful Ie­zer și apoi până sub Moho­rul într-un ritm mo­de­rat, cât să por­nească “tur­bi­nele” — mie unul îmi ia nițel timp să-mi re­glez res­pi­ra­ția la efort la al­ti­tu­dini de peste 2000 de me­tri, unde oxi­ge­nul se sub­ți­ază con­si­de­ra­bil.

Pe urmă a ur­mat un marș în­de­lung pe sub vâr­ful Pleș­coaia, un ușor ur­cuș pe Se­tea Mare și o co­bo­râre lentă până la Pia­tra Tă­i­ată, în­che­iată cu co­bo­rârea ac­cen­tu­ată din șaua Ghe­reșu. Acolo am pier­dut cam trei sfer­turi din al­ti­tu­di­nea câști­gată, ca să o luăm de la ca­păt, su­ind vâr­ful Leșu. Pe la ju­mă­ta­tea ur­cu­șu­lui am aflat de la un cio­ban că pla­nul nos­tru cu tra­ver­sa­rea din căl­da­rea Ro­și­ile în căl­da­rea Ghe­reșu e cam ne­fe­za­bil, pen­tru că hă­ța­șele de oi nu prea au mai fost fo­lo­site de mult și nu se prea poate trece. No, asta e! ne-am zis și-am con­ti­nuat să ur­căm.

După Leșu ur­mează vâr­ful Gruiu, pe care nu știu de ce l‑am cam su­bes­ti­mat în min­tea mea, dar ne‑a scos nițel su­fle­tul, mai ales că toată ziua mer­se­sem prin soare cu ruc­sa­curi de peste 15 kile în spate. E o mare di­fe­rență în­tre ruc­sa­cul de o zi și cel de două — dintr‑o dată se ada­ugă mân­care și cort și sac de dor­mit și sal­tea — iar anul ăsta încă nu fă­cu­sem o tură mai lungă de o zi. În șaua Gruiu pri­veam cu jale la ul­tima re­dută a zi­lei — Pa­rân­gul Mare — când am vă­zut că de la nord se apro­pie de noi niște nori cam ne­gri. Până să ne ho­tă­râm dacă ur­căm sau nu au în­ce­put și tu­ne­tele, așa că în spi­ri­tul prin­ci­pi­u­lui “bet­ter safe than sorry” am de­cis să nu ris­căm ni­mic și să co­bo­râm în căl­dare pen­tru a campa. Nu era nici șase seara, dar — după cum zi­ceam — pla­nu­rile la munte sunt fă­cute pen­tru a fi schim­bate.

Pen­tru că aveam res­tanțe pen­tru a doua zi — vâr­ful Pa­rân­gul Mare — am de­cis să nu mai co­bo­râm până la re­fu­giu, re­fu­zându-ne con­for­tul pri­ci­u­lui și plă­ce­rea unui foc de lemne. Ideea era să rămâ­nem cât mai aproape de cre­astă, deci ma­lul la­cu­lui Mân­dra era lo­cul ideal. Am gă­sit niște lo­curi de cam­pare ge­ni­ale — un pie­triș re­la­tiv fin și per­fect plan — iar apa din lac pă­rea foarte lim­pede, fi­indu-ne re­co­man­dată de un grup cu care ne în­tâl­ni­sem pe drum și care cam­pase cu o noapte îna­inte tot acolo.

De aici treaba a mers con­form pla­nu­ri­lor: ri­di­cat cor­tu­rile, spă­lat, pus apa la fi­ert, mân­cat, po­ves­tit, băut câte o gură-două de pă­lincă. Ca să ne facă în ciudă, ploaia nu a mai ve­nit de­cât cu câ­țiva pi­curi ne­sem­ni­fi­ca­tivi, iar no­rii ne­gri s‑au îm­prăș­tiat nu se știe pe unde, lă­sând doar vreo câ­țiva mai ane­mici din­tre ei dea­su­pra noas­tră. În­cet-în­cet seara s‑a lă­sat peste munte și ne-am bă­gat în sa­cii de dor­mit, spe­rând la un somn odih­ni­tor. Ceea ce s‑a și în­tâm­plat — eu am aici a‑mi mul­țumi încă o dată pen­tru ideea de a in­vesti într‑o sal­tea pne­u­ma­tică foarte bună (dar și foarte scumpă): Therm-a-Rest Ne­o­Air Xlite, doar 350 de grame pen­tru o gro­sime de 6 cm, care te ține de­parte de so­lul dur. E ca și cum ai dormi pe un pat mai tare. O achi­zi­ție bună.

Di­mi­neața a fost su­perbă, cu un ră­să­rit care ne‑a în­că­l­zit încă de la mi­cul de­jun. Am ur­cat îna­poi în șaua Gruiu, am lă­sat acolo ruc­sa­cu­rile și am ur­cat pe Pa­rân­gul Mare ca să ad­mi­răm spec­ta­co­lul cres­tei spre est, de unde ve­ni­sem și spre vest, că­tre Pe­tro­șani. Într‑o bună zi voi re­veni și pen­tru par­tea ves­tică a cres­tei, care pare cel pu­țin la fel de fru­moasă.

În­toar­ce­rea a mers con­form no­u­lui plan pe care ni‑l fă­cu­sem: am luat‑o îna­poi peste Gruiu și Leșu, iar în șaua Ghe­reșu n‑am mai co­bo­rât în căl­dare cum am fi vrut ini­țial, ci am ur­cat oblic în lun­gul Coas­tei lui Rus, că­tre Șe­ză­toa­rea Ur­și­lor, pe hă­țașe de oi sau chiar de‑a drep­tul prin­tre pie­trele ver­san­tu­lui, căci tra­seu nu există pe acolo. Știam doar că de la Șe­ză­toa­rea Ur­și­lor — niște for­ma­țiuni stân­coase care de la de­păr­tare sea­mănă cu niște urși ce stau cu bo­tul pe labe unii lângă al­ții — tre­buia să ve­dem șaua Hu­luzu și să pu­tem alege dru­mul spre ea. Așa a și fost, cu men­țiu­nea că tra­ver­sa­rea spre șa nu‑i chiar co­modă din ca­uza jne­pe­ni­șu­lui des și înalt care a in­va­dat zona — tre­buie deci să co­bori des­tul de mult pe o vă­i­o­agă și să urci îna­poi pe coasta ce duce în șa.

Din șaua Hu­luzu ne-am luat la re­ve­dere de la go­lul al­pin și am in­trat în pă­du­rea de mo­lid, pe ur­mele de ma­șini (sunt niște tra­see de off-road pe acolo, pare-se), până am dat de dru­mul fo­res­tier ce co­bo­ară la ca­bana Avi­a­to­ri­lor și iese în Tran­sal­pina, chiar lângă po­dul peste Lo­tru. Ca pre­miu de des­păr­țire Pa­rân­gul ne‑a ofe­rit și în­tâl­ni­rea cu un co­coș de munte, oca­zie care nu se ivește prea des dru­me­ți­lor.

Una peste alta a fost o tură me­mo­ra­bilă, cu o vreme ex­ce­lentă (aveam să aflăm la în­toar­ce­rea spre casă că în Rânca, la nici 20 de km de cre­astă a plo­uat zdra­văn în am­bele zile) și niște pe­i­saje de po­veste. Pa­rân­gul sea­mănă Fă­gă­ra­șu­lui, dar e mai do­mol și mai pri­e­te­nos, fără a pierde din spec­ta­cu­lo­zi­tate. Iar cân­dva am să vă spun și po­ves­tea cres­tei ves­tice, după ce voi fi parcurs‑o.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Eu unul nu vad nicio fo­to­gra­fie!?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.