Acum câțiva ani, când urcam pentru prima oară Transalpina cu mașina, m‑am oprit undeva pe la pasul Urdele, în punctul cel mai înalt și am admirat munții Parângului. Atunci mi-am promis că voi veni cândva să‑i urc, tentat de unduirile maiestuoase ale crestei către apus. Și uite că vara asta mi-am ținut promisiunea.
Am mai corupt încă patru prieteni la această tură de două zile, al cărei plan a fost să ajungem până pe Parângul Mare, să campăm în căldarea Roșiile sau chiar să coborâm până la Refugiul Agățat, iar a doua zi să ne întoarcem pe un traseu nemarcat, traversând în căldarea Ghereșu și apoi urcând pe la Șezătoarea Urșilor către șaua Huluzu, pentru a coborî de acolo în valea Lotrului unde Transalpina traversează prima oară râul. Dar după cum veți vedea planurile pe munte sunt făcute pentru a fi schimbate…
Am pornit deci din șaua Urdele, chiar de lângă indicatorul traseului bandă roșie, după ce dusesem o mașină mai la vale, acolo unde urma să coborâm a doua zi. Ziua era foarte însorită, fără nici un pic de nori, ceea ce prevestea o căldură neprietenoasă drumețului. Am urcat vârful Iezer și apoi până sub Mohorul într-un ritm moderat, cât să pornească “turbinele” — mie unul îmi ia nițel timp să-mi reglez respirația la efort la altitudini de peste 2000 de metri, unde oxigenul se subțiază considerabil.
Pe urmă a urmat un marș îndelung pe sub vârful Pleșcoaia, un ușor urcuș pe Setea Mare și o coborâre lentă până la Piatra Tăiată, încheiată cu coborârea accentuată din șaua Ghereșu. Acolo am pierdut cam trei sferturi din altitudinea câștigată, ca să o luăm de la capăt, suind vârful Leșu. Pe la jumătatea urcușului am aflat de la un cioban că planul nostru cu traversarea din căldarea Roșiile în căldarea Ghereșu e cam nefezabil, pentru că hățașele de oi nu prea au mai fost folosite de mult și nu se prea poate trece. No, asta e! ne-am zis și-am continuat să urcăm.
După Leșu urmează vârful Gruiu, pe care nu știu de ce l‑am cam subestimat în mintea mea, dar ne‑a scos nițel sufletul, mai ales că toată ziua mersesem prin soare cu rucsacuri de peste 15 kile în spate. E o mare diferență între rucsacul de o zi și cel de două — dintr‑o dată se adaugă mâncare și cort și sac de dormit și saltea — iar anul ăsta încă nu făcusem o tură mai lungă de o zi. În șaua Gruiu priveam cu jale la ultima redută a zilei — Parângul Mare — când am văzut că de la nord se apropie de noi niște nori cam negri. Până să ne hotărâm dacă urcăm sau nu au început și tunetele, așa că în spiritul principiului “better safe than sorry” am decis să nu riscăm nimic și să coborâm în căldare pentru a campa. Nu era nici șase seara, dar — după cum ziceam — planurile la munte sunt făcute pentru a fi schimbate.
Pentru că aveam restanțe pentru a doua zi — vârful Parângul Mare — am decis să nu mai coborâm până la refugiu, refuzându-ne confortul priciului și plăcerea unui foc de lemne. Ideea era să rămânem cât mai aproape de creastă, deci malul lacului Mândra era locul ideal. Am găsit niște locuri de campare geniale — un pietriș relativ fin și perfect plan — iar apa din lac părea foarte limpede, fiindu-ne recomandată de un grup cu care ne întâlnisem pe drum și care campase cu o noapte înainte tot acolo.
De aici treaba a mers conform planurilor: ridicat corturile, spălat, pus apa la fiert, mâncat, povestit, băut câte o gură-două de pălincă. Ca să ne facă în ciudă, ploaia nu a mai venit decât cu câțiva picuri nesemnificativi, iar norii negri s‑au împrăștiat nu se știe pe unde, lăsând doar vreo câțiva mai anemici dintre ei deasupra noastră. Încet-încet seara s‑a lăsat peste munte și ne-am băgat în sacii de dormit, sperând la un somn odihnitor. Ceea ce s‑a și întâmplat — eu am aici a‑mi mulțumi încă o dată pentru ideea de a investi într‑o saltea pneumatică foarte bună (dar și foarte scumpă): Therm-a-Rest NeoAir Xlite, doar 350 de grame pentru o grosime de 6 cm, care te ține departe de solul dur. E ca și cum ai dormi pe un pat mai tare. O achiziție bună.
Dimineața a fost superbă, cu un răsărit care ne‑a încălzit încă de la micul dejun. Am urcat înapoi în șaua Gruiu, am lăsat acolo rucsacurile și am urcat pe Parângul Mare ca să admirăm spectacolul crestei spre est, de unde venisem și spre vest, către Petroșani. Într‑o bună zi voi reveni și pentru partea vestică a crestei, care pare cel puțin la fel de frumoasă.
Întoarcerea a mers conform noului plan pe care ni‑l făcusem: am luat‑o înapoi peste Gruiu și Leșu, iar în șaua Ghereșu n‑am mai coborât în căldare cum am fi vrut inițial, ci am urcat oblic în lungul Coastei lui Rus, către Șezătoarea Urșilor, pe hățașe de oi sau chiar de‑a dreptul printre pietrele versantului, căci traseu nu există pe acolo. Știam doar că de la Șezătoarea Urșilor — niște formațiuni stâncoase care de la depărtare seamănă cu niște urși ce stau cu botul pe labe unii lângă alții — trebuia să vedem șaua Huluzu și să putem alege drumul spre ea. Așa a și fost, cu mențiunea că traversarea spre șa nu‑i chiar comodă din cauza jnepenișului des și înalt care a invadat zona — trebuie deci să cobori destul de mult pe o văioagă și să urci înapoi pe coasta ce duce în șa.
Din șaua Huluzu ne-am luat la revedere de la golul alpin și am intrat în pădurea de molid, pe urmele de mașini (sunt niște trasee de off-road pe acolo, pare-se), până am dat de drumul forestier ce coboară la cabana Aviatorilor și iese în Transalpina, chiar lângă podul peste Lotru. Ca premiu de despărțire Parângul ne‑a oferit și întâlnirea cu un cocoș de munte, ocazie care nu se ivește prea des drumeților.
Una peste alta a fost o tură memorabilă, cu o vreme excelentă (aveam să aflăm la întoarcerea spre casă că în Rânca, la nici 20 de km de creastă a plouat zdravăn în ambele zile) și niște peisaje de poveste. Parângul seamănă Făgărașului, dar e mai domol și mai prietenos, fără a pierde din spectaculozitate. Iar cândva am să vă spun și povestea crestei vestice, după ce voi fi parcurs‑o.
14:07
Eu unul nu vad nicio fotografie!?