Se zice că septembrie e luna ideală pentru montaniarzi, când muntele a adunat în el toată căldura verii ce tocmai se încheie și o revarsă blând în zile însorite și încă îndeajuns de lungi pentru a străbate chiar și poteci mai lungi. Și nu mă îndoiesc că așa e, doar ca mai există și nefericite excepții. Cum ar fi de pildă weekendul trecut. Fix când aveam planuri mari pentru o tura în Retezat.
Dar nici eu, nici prietenii cu care am pornit la drum nu ne-am dat bătuți de o prognoză meteo nefavorabilă. Așa că într‑o joi de dimineață ne-am urcat în mașini și-am luat drumul către Hațeg, cu planul de a aborda Retezatul dinspre nord, pornind de la cabana Pietrele. Nu‑i mare lucru de spus despre drumul până acolo, cu excepția unui sfat: n‑o luați pe Valea Jiului că o să regretați ca și noi. Șoseaua e plină de porțiuni unde se circulă pe un singur sens și se stă la semafoare de simți că îmbătrânești.
La Cârnic am dibuit repede locul de parcare gratuit, care de fapt e un soi de poieniță la marginea drumului, chiar lângă intrarea în pădure. Teoretic se poate urca și mai sus, la cascada Lolaia, dar nu merită să pierzi parcarea comodă și sigură doar ca să scutești nici un kilometru de mers pe jos și să parchezi pe marginea drumului. Am urcat vreun ceas jumătate sub o ploaie slabă și nehotărâtă care a scos salamandrele la plimbare și am ajuns la Pietrele plănuind să ne stabilim baza acolo, la cabană, ca să facem două ture spre creastă în două zile consecutive.
Am să spun acum câteva cuvinte despre cabana Pietrele, deși e mai degrabă un soi de colecție de clădiri mai mari sau mai mici decât o cabană în adevăratul sens al cuvântului. Ne făcusem rezervare pentru joi spre vineri și apoi sâmbătă spre duminică pentru că inițial plănuiam ca vineri spre sâmbătă să dormim în cort sus, la lacul Bucura. Prognoza de vânt puternic cu vreme rece și ploioasă ne‑a schimbat planul și, ajunși la Pietrele, am spus cabanierei că vrem să stăm trei nopți. Cu un ton destul de neplăcut ni s‑a explicat că nu se poate, că n‑avem rezervare și că vin grupuri de turiști străini care vor trebui cazați. Părea greu de imaginat că toate clădirile acelea — evident goale — vor fi umplute în zilele următoare, mai ales că vremea nu era tocmai îmbietoare pentru drumeții pe munte. A rămas în coadă de pește pe moment, dar până la urmă s‑a rezolvat și ne-au fost lăsate camerele. Ceea ce a lăsat un gust neplăcut a fost tonul neprietenos și agresiv cu care ni s‑a vorbit.
De altfel pe tot parcursul celor trei zile nu am interacționat cu un cabanier, ci cu un ghișeu. N‑am văzut‑o pe doamna care administrează clădirile decât prin intermediul ferestruicii pe care servește mâncare, primește banii și împarte cheile camerelor. Nicicând nu s‑a interesat pe ce traseu plecăm, când plănuim să ne întoarcem, cum suntem echipați, dacă am avut vreo problemă sau cum ne‑a fost drumul. La Pietrele nu este de fapt o cabană montană, ci un centru de profit. Nu e un reproș cât mai degrabă o dezamăgire.
A doua zi a început cu o ploaie măruntă și insistentă, care nu s‑a simțit prea tare câtă vreme am urcat prin pădure. Am apucat spre sud, pe Valea Stânișoara, cu obiectivul final vârful Retezat, pe marcaj triunghi albastru. Prin jnepenișurile din valea care urca am mers o bună bucată cu picioarele prin apa care curgea din toate direcțiile și ploaia în față, căci vântul bătea de sus de peste creastă, dar mai târziu am avut nițel noroc și ploaia s‑a oprit, ba chiar și vântul s‑a domolit pe măsură ce eram mai aproape de protecția crestei. Când am ieșit însă în muchia ei rafalele reci ne-au cam tăvălit entuziasmul. Vârful Retezat, înecat într‑o mare de ceață, a fost așadar doar un drum pe pietre ude și alunecoase fără răsplata panoramei la care speram. Singura satisfacție a rămas că am reușit în ciuda vremii să urcăm până acolo.
A treia zi am pornit pe Valea Rea, către vârful Peleaga. Vremea a fost și mai cețoasă, dar fără ploaie. Ici și colo un vânticel mai risipea norii și vedeam puțin din peisajul din jur. Aceleași tinoave alimentate de ploaie ne-au dat nițel de furcă, iar mai sus traversările peste pietre au fost parcă și mai dificile din cauza umezelii. Însă când am ajuns în creastă am uitat de toate. Versanții sudici erau limpezi, apăsați un pic de niște nori care veneau și plecau, dar și cu frânturi de soare. Am putut în sfârșit să admirăm frumusețea spectaculoasă a abrupturilor Retezatului despre care auzisem atâtea.
Duminică ne-am luat rucsacurile în spinare și am pornit spre casă. În urma noastră vremea se îndreptase și-un soare de vară strălucea cald peste un cer absolut senin. Așa a fost să fie tura noastră în Retezat, cu ploaie și vânt. Nu i‑am purtat pică cerului. Ne-am gândit doar la frumusețea muntelui și la greutatea cu care se lasă descoperit. Căci, dacă e ceva ce mi‑a părut deosebit în Retezat, probabil că stânca dură ar fi aceea. Drumul este aproape tot timpul piatră, piatră, piatră, piatră.
Fiecare pas trebuie pus cu chibzuință, fiecare neatenție poate costa scump. În Retezat nu poți umbla cu ochii pe sus dacă nu vrei să-ți sucești gleznele. Când vrei să‑l admiri, trebuie să te oprești. Retezatul este frumusețea cu ochii albaștri ai tăurilor și umerii pietroși ai crestelor care îți cere mai întâi totul — timp și putere, inimă și minte — pentru a‑ți da înapoi înzecit. Și fiecare strop de sudoare merită cu prisosință. Așa că nu zăboviți și mergeți acolo, dar țineți minte: piatră, piatră, piatră, piatră.
Vreme bună de urcat în creastă 🙂
La cascada Lolaia, un fel de “la revedere, Retezat”.
Lasă un comentariu