Cam pe când se apropia primul weekend din decembrie mi‑a venit așa un dor de munte. Vremea era oarecum îmbietoare, căci începutul de iarnă se dovedea destul de blând, iar despre zăpadă se auzeau vești doar către vârfurile munților. Așa că de ce nu? O ieșire de‑o zi părea o idee bună și am mai găsit doi prieteni care credeau la fel.
N‑am mai fost de foarte multă vreme pe munte iarna. Am niște amintiri nu tocmai vesele de acum vreo 30 de ani, pe vremea când niște pantaloni groși de trening erau cam singurul echipament pe care îl aveam la dispoziție, alături de niște bocanci de vânători de munte grei ca plumbul. Încă mai țin minte cum se udau pantalonii de la zăpadă, apoi înghețau zdravăn și aveam impresia că port o armură rece direct pe piele. De la un punct încolo plăcerea traseului era uitată și nu știam cum să ajung mai degrabă la vale, undeva unde mă pot încălzi.
Așa că de data asta m‑am echipat corespunzător: pantaloni de iarnă, parazăpezi, bocancii dați cu spray de impermeabilizare, polar și jacheta Mammut. Singurul lucru pe care nu l‑am avut și tare ar fi prins bine erau niște rachete de zăpadă. Dar chiar și așa tura asta a fost incomparabil mai plăcută decât cele pe care mi le aduceam aminte din alte ierni.
Am plecat sâmbătă dimineață spre Cheia, cu obiectivul de urca cât putem în Grohotiș, munții despre care cei doi prieteni ai mei nu prea auziseră. Auzisem eu însă și am mers direct la țintă, cotind dreapta chiar după intrarea în Cheia, pe Valea Neagră, acolo unde începe un traseu marcat cu cruce roșie care urcă pe vârful Bobu Mic, la 1.757 m. Informațiile pe care le-am cules înainte promiteau un urcuș susținut, dar nu exagerat, cu o diferență de nivel de vreo 800 m, deci exact ce ar fi trebuit pentru ziua scurtă de iarnă.
Urcând mai întâi prin pădure, am dat de puțină zăpadă, apoi tot mai multă și de urmele unui urs mai mititel care urmase și el traseul cu nu multă vreme înaintea noastră. La un moment dat urmele s‑au pierdut spre dreapta, în amonte, dar în jurul unor izvoare pe lângă care am trecut mai târziu am găsit iarăși mulțime de urme care urcau și coborau. Fluierul pe care‑l port întotdeauna la mine și‑a găsit îndată utilitatea — ne-am anunțat periodic prezența ca să nu ne surprindem reciproc, noi și urșii.
Am ieșit apoi în golul alpin care începe destul de jos, pe la 1.450 m. Munții Grohotiș sunt pășunați intens. Ceva interesant: între pădurea de foioase și golul alpin nu există decât foarte puține rășinoase, uneori lipsind cu desăvârșire. Urcușul s‑a domolit și a urmat o porțiune de traversare pe curba de nivel care promitea să fie ușoară. Numai că impresia a fost înșelătoare. Poteca mergea pe un versant sudic, încălzit de soarele strălucitor — am avut o vreme perfectă — iar stratul înghețat de zăpadă de deasupra se rupea la fiecare doi-trei pași, scufundându-ne până la genunchi în zăpadă. Am înaintat greu, luptându-ne cu omătul adânc și cu senzația pe care o ai când încerci să urci o scară rulantă care coboară. Fiecare centimetru a trebuit câștigat de două ori: mai întâi făcând un pas, apoi scufundându-ne până la genunchi și repetând pasul. Bune ar fi fost niște rachete!
Când am răzbit mai sus zăpada a fost mai înghețată și ne‑a susținut mult mai bine. Am ajuns destul de ușor pe vârful Bobu Mic și ne-am bucurat de priveliștea din jur: Bucegii, Baiului, Piatra Mare în depărtare, Ciucașul și Tătaru. Undeva mai sus puțin era vârful Grohotiș, dar drumul până acolo și înapoi ne-ar fi luat mai mult de o oră și riscam să coborâm în vale pe întuneric. Altădată.
Am luat‑o la vale, înotând încă o dată prin zăpadă în porțiunea aceea de versant, de data asta parcă mai cu spor, pentru că mergeam pe propriile noastre urme. Și, chiar înainte să reintrăm în pădure, am dat și peste niște urme foarte proaspete de urs — când am urcat sigur nu erau acolo. În urma noastră un nea Martin și‑a văzut de treburile lui prin munte. Se pare că urșii nu prea mai hibernează iernile. Ne-am văzut de drum la vale, fluierând preventiv și povestind una și alta, cu gândul la o ciorbă caldă și o bere rece.
Lasă un comentariu