Asta‑i povestea unei ture pe biciclete de prin luna mai care a fost o zi memorabilă de pedalat prin natură, iar încercările prin care am trecut merită ținute minte măcar de noi trei, vajnici munțo-cicliști de ocazie.
Trebuie să încep prin a mărturisi că tustrei, eroii poveștii ciclo-(pseudo)montane, suntem începători în materie de mountain-biking, așa că nu vă repeziți să râdeți de noi (prea tare). Ceea ce e important însă este că am avut tupeul să ne aventurăm într‑o chestie complet nouă pentru noi, cu scopul declarat de a câștiga mai multă experiență. Și, credeți-mă, chiar am câștigat! Pentru că tura asta a fost una precum șaorma: cu de toate.
În primul rând traseul era cam pe ghicite, schițat de pe niște hărți aproximative și detaliat la fața locului, după indicațiile inițiale ale unui nene cu aspect de glojdier, care rezema dimineața zidul unui magazin mixt, ca și cum aștepta să se ridice mira mică. Da, știu, nu mai există mira mică. Da’ el avea aerul ăsta. După ce am apucat pe o uliță a satului și am ieșit în câmp, lucrurile au devenit foarte clare: habar n‑aveam pe unde naiba o să mergem. Am traversat un fel de margine de ogor mocirlit, apoi un pârâu și am pedalat pe un drum de noroi până am ieșit mai la iarbă, unde viața părea mai frumoasă, că nu mai alunecau roțile în toate direcțiile. Pe urmă am identificat o șa peste care să trecem, ba chiar și o potecă numai bună să ne treacă in valea Jijilei și, când totul părea minunat, am dat de o stână cu câini mai îndârjiți decât ăia din Făgăraș, iar eu am făcut o minunată pană.
Ei, lasă, ne-am zis, nu ne‑a făcut pe noi o pană, bine că nu plouă. Si cam pe când trecusem de valea Jijilei și urcam deja spre culmea Măcinului, ploaia a venit și ea, mărunțică și hotărâtă. Ne-am oprit la un izvor sub vârful Caramalău (foarte mișto amenajat, ca o fântână cu apă rece) și ne-am tras sufletul după ce împinsesem bicicletele prin hățișul de crengi și tufe. Poteca nu era pregătită nici pentru pas de om, darmite pentru biciclete!
Din creastă lucrurile păreau mai simple și mai frumoase. Am pedalat voioși pe poteca de pe curba de nivel și apoi am coborât pe partea vestică a munților Măcinului, printr-un pârâu care ne tot testa echilibrul în șa. Am reușit să stau pe verticală. Pe vale, către satul Greci, pe un drum cu un noroi ca un patinoar, n‑am mai fost la fel de norocos și m‑am întins nițel cu bicicletă cu tot prin clisa argiloasă. Asta e, mi-am zis, așa se învață cicloturistul cu greul.
În Greci ne-am orientat pe ulițe cu ajutorul unui domn bine parfumat care ținea în brațe un pet de bere și se recomanda drept pădurarul locului (ceea ce mi‑a produs amuzamentul, desigur). Am ajuns spre centru unde am găsit o cârciumă cu terasă și bere, numai bună pentru sandwich-urile noastre din traistă. Cu burțile puse la cale și setea astâmpărată, am pedalat mai departe în lungul dealurilor, către sud, căutând locul pe unde trebuia să traversăm dealurile încă o dată, spre satul Nifon. Ploaia s‑a pornit din nou și iar am dat peste niște patinoare de noroi unde nu puteai să pedalezi, ci doar să blestemi împingând la bicicletă.
Trecutul dealului pe partea cealaltă s‑a dovedit a fi mai interesant decât speram, căci ploaia și argila de pe jos făceau ca totul să alunece aproape ca gheața — să urci împingând o bicicletă, în timp ce plouă, ce poate fi mai plăcut?!? După mai bine de un ceas de luptă cu dealurile, am răzbit în marginea pădurii și am văzut satul Nifon la nici un kilometru distanță. Eram salvați. Numai că după zece metri pe drumul de ogor ce cobora spre sat am înțeles că n‑o să fie chiar așa simplu. Dădusem de un nou tip de noroi: din ăla care se lipea ca cleiul. Zeci de kilograme de noroi se adunau pe roți și pe tălpile noastre, iar înaintarea părea un coșmar. Un kilometru de drum a devenit brusc încercarea vieții noastre. Apa curgea de sus și ieșea din fiecare por al corpului în efortul de a înainta cu bicicleta spre izbăvitorul asfalt din vale.
Până la urmă am izbândit și după încă un rând de bere la cârciuma din sat și o spălătură a bicicletelor într-un pârâu cu apă cam tulbure, am ieșit învingători la civilizația asfaltului dintre Nifon și Luncavița. Vreo câțiva kilometri au fost cu ușoare urcușuri printre cohorte de melci care traversau drumul după ploaie (n‑am strivit nici unul!), apoi o coborâre glorioasă în mare viteză spre Cetățuia și Luncavița. La pensiune, patronul a avut amabilitatea să scoată un aparat Karcher și să pună jetul pe noi și biciclete ca să lepădăm stratul de noroi care ne acoperea aproape complet.
Seara, dușați și cu haine curate, am filozofat despre cele învățate. Nu e treabă simplă cu bicicletele astea, dom’ne! Da’ vorba e că, încă o dată, izbândisem să facem traseul propus, motiv de satisfacție ce merita stropit cu un șpriț de Niculițel, din rezerva personală a patronului. Și uite așa am uitat de toate greutățile zilei, care ne măcinaseră încrederea și puterile, făcându-ne să ne mai îndoim, ici și colo, de noi înșine. Pentru că, dacă mergeți cu bicicleta pe-acolo când plouă, să știți: o să fiți pisați mărunțel până ajungeți făină dobrogeană cu măciniș integral.
Dar n‑o să vă pară rău.
Lasă un comentariu